Real Madrid este in fata unei noi provocari majore in istoria sa moderna: sa cucereasca pentru a treia oara la rand trofeul Champions League si pentru a patra oara in ultimele cinci sezoande. Pentru atingerea acestei performante unicat, „albii” trebuie sa treaca in semifinale de Bayern Munchen si apoi de invingatoarea duelului dintre Liverpool si AS Roma, marile performere din faza sferturilor. Daca va triumfa si in finala de la Kiev, acest Real ar putea avea pretentia de a se considera drept cel mai glorios din existenta sa de 116 ani. Peste chiar echipa construita de Santiago Bernabeu la mijlocul anilor ’50, in faza incipienta a Cupei Campionilor Europeni, sau peste Madridul de la sfarsitul anilor ’90 si inceputul noului mileniu. Este, oare, Realul de astazi cel mai bun Real din istorie?
Adica cel al lui Cristiano Ronaldo, Sergio Ramos, Marcelo, Gareth Bale, Karim Benzema, Luka Modric, Isco, Dani Carvajal, Raphael Varane, Casemiro si al antrenorului Zinedine Zidane. Adica, al doilea Imperiu Galactic al lui Florentino Perez, dupa cel de la inceputul anilor 2000, condus de pe banca de Vicente del Bosque, cu Raul Gonzalez, Fernando Hierro, Roberto Carlos, Guti, Luis Figo, Fernando Morientes, Iker Casillas, Claude Makelele si jucatorul Zinedine Zidane.
Actuala echipa a cucerit de trei ori Liga Campionilor, trei Supercupe ale Europei, trei Mondialuri ale Cluburilor, un titlu in La Liga, o Cupa a Spaniei si o Supercupa a Spaniei, in timp ce precedentul Dream Team care a sedus Batranul Continent a castigat doua trofee de campioana, un titlu in Champions League, o Supercupa a Europei si o Cupa Intercontinentala.
Acel Real, caruia i s-au adaugat ulterior brazilianul Ronaldo, in 2002, David Beckham, in 2003, si Michael Owen, in 2004, avea sa se dovedeasca un proiect falimentar, un experiment genetic esuat din cauza visului presedintelui Perez de a construi o echipa formata doar din pianisti, dar fara cineva care sa si care obiectul muncii. Totul s-a naruit in 2003 odata cu vanzarea lui Makelele la Chelsea si cu obsesia de a transfera doar staruri ofensive fara a asigura, insa, si apararea si mijlocul cu piese consistente, astfel ca ceea ce trebuia sa fie o masina invincibila de fotbal a fost un mecanism utopic, un perpetuum mobile, care a sfarsit in umilinte cumplite. Astfel, singurul triumf continental din primul mandat al lui Florentino Perez a fost cel din 2002 de la Glasgow, chiar in anul aniversarii centenarului clubului.
Totusi, Madridul de la inceputul secolului XXI a fost o adevarata forta, care a cucerit de trei ori Champions League in cinci sezoane, in 1998, 2000 si 2002. Primele doua triumfuri din aceasta serie au fost obtinute sub comanda presedintelui Lorenzo Sanz, care se poate mandri cu faptul ca a readus Cupa cu Urechi Mari pe Bernabeu dupa o asteptare de 32 de ani, cu Jupp Heynckes pe banca, nimeni altul decat omul care va incerca acum sa opreasca Madridul din drumul spre al treilea triumf consecutiv in Champions League.
In 1998, Realul castiga finala de la Amsterdam cu 1-0 in fata lui Juventus, gratie reusitei lui Mijatovic, cu un 11 de vis: Bodo Illgner – Christian Panucci, Manuel Sanchis, Fernando Hierro, Roberto Carlos – Fernando Redondo, Christian Karembeu, Clarence Seedorf – Raul Gonzalez – Predrag Mijatovic, Fernando Morientes si cu Savio si Davor Suker pe banca de rezerve. Peste doi ani, la Paris, Madridul o distrugea pe Valencia cu 3-0, prin dubla lui Raul si golul englezului Steve McManaman. Echipa era antrenata de Vicente del Bosque, cel care venise ca o manta de vreme rea in noiembrie 1999, dupa demiterea galezului John Toshack, si suferise cateva modificari in comparatie cu finala din ’98: Salgado aparea ca fundas dreapta, in centrul apararii erau Ivan Campo, Aitor Karanka si Ivan Helguera, la mijloc, stralucea Steve McManaman, iar in atac, langa Morientes, juca Nicolas Anelka.
Pentru foarte multi, insa, nu este suficient doar palmaresul pentru ca o echipa sa-i intre definitiv la suflet. In cazul meu, este vorba de Realul anilor ’80, cel al celebrei Quinta del Buitre, datorita caruia am ajuns sa iubesc ireversibil gruparea blanco. Considerat de numerosi specialisti drept cea mai buna echipa care nu a castigat Cupa Campionilor Europeni, acel Real, condus de Ramon Mendoza a impresionat prin cucerirea a cinci titluri consecutive in La Liga si a doua Cupe UEFA, in 1985 si 1986, dar mai ales prin stilul spectaculos de joc impus de antrenorul olandez Leo Beenhakker. Cu Emilio Butragueno, Michel, Hugo Sanchez, Manolo Sanchis, Martin Vazquez, Jose Antonio Camacho, Chendo, Gordillo, Pardeza, Llorente si portarul Buyo, Madridul anilor ’80 putea sa-si atinga momentul de apogeu in 1989, insa a fost distrus in semifinalele Cupei Campionilor de Milanul lui Arrigo Sacchi, formatia care avea sa marcheze acea epoca.
Real Madrid a mai avut o perioada de dominatie in fotbalul spaniol cu un deceniu inainte, cand a castigat sase titluri de campioana si trei cupe, intre 1972 si 1980. A fost una dintre cele mai frumoase ere in existenta clubului blanco, totul culminand cu finala Copei del Rey din 1980, cand, ca o confirmare a suprematiei sale, Real Madrid a invins-o pe echipa a doua, Real Madrid Castilla, cu 6-1. Acea epoca a fost marcata de golurile legendarului Santillana, poate cel mai eficient si mai prolific varf de atac din istoria clubului, de minunile magnificului Juanito, supranumit si Maravilla pentru felul in care reusea de nenumarate ori sa intoarca miraculos scorul in favoarea „albilor”, dar si de sobrietatea jucatorului Vicente del Bosque, la mijlocul terenului.
Dar toate aceste povesti nu ar fi fost posibile daca nu ar fi existat Don Santiago Bernabeu, cel care, in a doua jumatate a anilor ’50, a cladit cea mai de succes echipa din istoria Europei, singura care a triumfat cinci editii la rand in cea mai puternica intrecere a Batranului Continent. Presedintele vizionar al Realului a avut ambitia de a aduce la Madrid cele mai stralucitoare staruri ale fotbalului acelor vremuri, reunindu-i sub tricoul blanco pe Alfredo Di Stefano, Ferenc Puskas, Paco Gento, Raymond Kopa, Hector Rial si Didi in primul Dream Team adevarat din istoria fotbalului. Dintre acestia, doar Gento a prins si cel de-al saselea succes in Cupa Campionilor, in 1966, devenind singurul fotbalist cu sase trofee supreme.
Acestea sunt echipele care au construit gloria Madridului si au contribuit la scrierea unei legende fara egal in fotbalul mondial. Alegerea mea privind cel mai bun Real este sentimentala si se leaga de cea din anii ’80, care m-a facut sa ma indragostesc iremediabil de clubul blanco.
Insa, astept si parerile voastre, chiar si cu alte optiuni decat cele prezentate aici si cu justificarile de rigoare.
Articol preluat de pe www.bogdansocol.ro Puteti vizita blogul lui Bogdan si pentru alte articole de calitate din lumea fotbalului.
