Sat. Oct 20th, 2018

BOGDAN SOCOL – “JURNALUL UNUI IUBITOR DE FOTBAL” LA LISABONA (II)

(continuare) […]Ajuns la stadion, la centrul de presă, m-am intersectat cu două legende uriașe ale Realului, Raul Gonzalez și Paco Gento, unicul om din istoria fotbalului cu șase Cupe ale Campionilor în palmares. Nu am putut rezista impulsului de a imortaliza momentul și l-am rugat pe Raul să facă o poză cu mine, iar fostul căpitan al “galacticilor” a acceptat. Mărturisesc că nu am adunat până acum vreo fotografie cu personalități din fotbalul mare de care să fiu atât de mândru precum acest trofeu cu Raul, realizat chiar de unul dintre fiii săi. Singurul lucru de care mi-a părut rău a fost că nu am mai apucat să mă fotografiez și cu Gento.

A urmat conferința de presă a Realului, la care au participat antrenorul Carlo Ancelotti și cei doi căpitani, Iker Casillas și Sergio Ramos, care aproape o oră au răspuns la toate întrebările unei săli pline ochi de jurnaliști. Aici, Adi a avut o remarcă tare simpatică la unul dintre reporterii argentinieni aflați în sală, un tip masiv de parcă ar fi fost jucător de rugby sau de fotbal american, chelios, roșcovan la față, cu o barbă mare și o privire tăioasă: “Cine naiba îl lasă pe omul ăsta să apară pe sticlă?! Cum mai pot dormi copiii noaptea dacă îl văd la televizor?!” Adevărul este că și un adult s-ar fi putut speria dacă spânul sud-american le-ar fi aruncat o privire amenințătoare.

După acest episod amuzant, am ieșit pe teren pentru o transmisiune directă la Digi Sport Special chiar în timpul antrenamentului Realului. Deasupra noastră, un elicopter în roșu, galben și albastru tot dădea roată stadionului, de parcă am fi fost în mijlocul unui summit NATO. La ședința de pregătire a albilor, l-am redescoperit pe Zinedine Zidane. Câtă eleganță, câtă charismă, cât talent și câtă personalitate arată Zizou și la opt ani după ce s-a lăsat de fotbal. Este incredibil modul în care Zidane seduce, cucerește și totodată ocrotește mingea ca pe sufletul său pereche în fiecare atingere sublimă. Toată lumea era interesată de starea de sănătate a lui Cristiano Ronaldo, care se accidentase cu o săptămână în urmă chiar înaintea meciului cu Espanyol, din ultima etapă de campionat, dar eu am avut ochi doar pentru Zidane. Parcă nici nu realizez cât timp a trecut de când l-am văzut prima oară pe un stadion: era în toamna lui 1995, când eu chiulisem de la ultimele două ore din liceu pentru a merge la România – Franța, în preliminariile EURO 1996. Atunci, îl huiduisem la greu, însă tot fără folos: a jucat senzațional, a marcat un gol fabulos, iar Franța ne-a bătut de ne-au mers fulgii: 3-1 în Ghencea. Nu realizam la acea vreme că avea să fie unica ocazie de a-l admira din tribune pe Zizou, pentru mine, cel mai mare jucător pe care l-am văzut pe viu! Și acum, arăta aceeași tehnică de vis, iar eu nu îmi mai puteam dezlipi ochii de pe el, gândindu-mă că nici Zinedine nu poate câștiga meciul pe care îl pierdem cu toții: cel cu timpul care trece peste noi. El adusese ultimul trofeu Champions League pentru Real Madrid, în 2002, la Glasgow, în finala cu Bayer Leverkusen, grație unui gol nemuritor. Și peste zeci de ani, reușita aceea va încânta galaxia blanco, însă uneori, amintirile, deși sunt cea mai prețioasă comoară, devin și primul tău inamic. Iar acum, Zidane, din postura de secund al lui Ancelotti, chiar ar fi dorit ca golul său de pe Hampden Park să fie acoperit puțin de colbul uitării datorită triumfului generației 2014 a Realului. La Decima era pe buzele tuturor fanilor Realului, iar în cei 12 ani de așteptare, visul s-a transformat câteodată și în obsesie. Granița dintre vis și obsesie poate fi foarte subțire, astfel că totul urma să se decidă pe Da Luz a doua zi. Tot atunci, avea să se clarifice și situația rucsacului meu: îl mai recuperez sau trebuie să mă resemnez.

Nu știu exact ce s-a întâmplat în noaptea dinaintea finalei, dar parcă stelele de pe cerul Lisabonei, care i-au călăuzit atâtea secole pe marii exploratori ai lumii spre marile descoperiri ale unor tărâmuri de neatins nici măcar cu gândul la acea vreme, s-au aliniat în așa fel încât totul a decurs perfect pentru mine în ziua de 24 mai 2014. Dimineață, imediat după micul dejun, am luat din nou calea aeroportului pentru ultima mea speranță de a-mi găsi rucsacul. Ajuns la biroul poliției din Aeroportul Portela, l-am găsit pe același ofițer, pe care îl întâlnisem și în urmă cu o zi când observasem dispariția bagajului. I-am spus din nou pentru ce am venit și m-am legitimat cu acreditarea de la finală, moment în care omul și-a adus aminte de mine, s-a ridicat imediat de pe scaun și m-a rugat să-l urmez. Am mers din nou în Customs Area și am ajuns la un birou de bagaje pierdute, unde o doamnă mi-a adus rucsacul pe care doar mai visam să îl recuperez. Femeia mi-a zis că îmi trimisese și un mail în care mă anunța că mi-a găsit rucsacul și să mă prezint la biroul lor pentru a-l ridica, însă, cum tableta era în bagaj, nu am avut cum să îl citesc. Polițistul m-a rugat să verific și dacă nu îmi lipsește ceva, dar toate erau la locul lor. Tot el mi-a spus că îmi lăsasem rucsacul lângă centura cu bagaje de cală și că am avut mare noroc. Imaginea acestui om nu o pot uita nici acum: câtă căldură sufletească emana și câtă bucurie sinceră îmi transmitea și avea că m-a putut ajuta …

Cu rucsacul în spinare și entuziasmat nevoie mare, m-am aruncat într-una dintre mașinile sponsorului finalei, Ford, unde l-am întâlnit pe același șofer care ne luase de la aeroport cu o zi în urmă și care îmi știa deja povestea. Doar că acum starea mea de spirit era complet schimbată în bine: i-am spus că mi-am găsit bagajul și că totul va decurge perfect de acum încolo! Cum am ajuns la hotel, l-am întâlnit la recepție pe Santiago Solari, fostul jucător al lui Atletico și al lui Real Madrid, care aștepta să se cazeze. L-am rugat să facem o poză împreună și a acceptat foarte amabil, mai mult, mi-a dat și un autograf cu dedicație, “Para Bogdan, con carino, Santi!”, însă în timp ce ne fotografiam, m-a străbătut o ușoară teamă. Dintr-un lift, tocmai ieșise un grup de vreo 10 inși cam gălăgioși, iar cum rucsacul meu era foarte aproape de ei, m-am gândit pentru o clipă: “Ar fi chiar culmea să mi-l fure cineva acum, de bine ce l-am recuperat când aproape nici nu mai speram! ” Dar nu a fost cazul de așa ceva, astfel că îmi puteam pregăti în liniște comentariul finalei.

Peste câteva ore, am plecat spre stadion pentru a participa la TV Meeting. Ajunsesem doar de câteva minute în uriașa sală în care erau peste 200 de jurnaliști când o apariție impunătoare mi-a atras atenția. Era un tip înalt, cu un păr blond mai lung și un pic răvășit, trecut ușor de 50 de ani și care îmi părea foarte cunoscut, dar nu îmi aminteam numele lui. M-am întins cât am putut de mult să văd ce scrie pe acreditarea de la gâtul său în așa fel încât nici să nu fiu observat și atunci m-am lămurit. Era Georges Grun, fostul mare internațional belgian, jucător de top în anii ’80-’90 la Anderlecht și la Parma, și care acum lucrează pentru RTL TV. S-a așezat discret pe un scaun de la mijlocul sălii și a fost atent la tot ce s-a discutat pe durata ședinței ținute de cei de la UEFA. M-au impresionat simplitatea lui Grun și, totodată, disponibilitatea sa de a se specializa și de a învăța un nou domeniu. A fost un mare fotbalist, dar nu vrea să rămână doar atât, el chiar este perceput acum în Belgia și ca un veritabil om de televiziune.

Când am ieșit pe teren alături de Andrei Niculescu pentru live-ul de la Euro Fotbal, am început să simțim cu adevărat ce înseamnă această finală. Am văzut cum cei de la Atletico au ajuns la stadion foarte relaxați, și am auzit cum din autocarul lor răsunau la greu piesele formației favorite a secundului Mono Burgos, AC/DC, Thunderstruck și Highway to Hell. Dar la fel au vrut să-i intimideze și cei de la Bayern pe Real, în returul semifinalelor, și au luat patru boabe! În plus, în urmă cu un an, la Londra, echipa considerată favorită datorită pedigree-ului său de campioană a și triumfat, cu toate că a părut foarte crispată și concentrată înaintea finalei. Diego Simeone chiar declarase că, în asemenea partide, cine reușește să se îndepărteze de zgomote și de atenția celorlalți va avea câștig de cauză pentru că poate fi mai spontan, mai natural și își poate exploata la maximum calitățile. Băiatul ăsta, Cholo, chiar era pus pe fapte mari, după ce în urmă cu doar o săptămână izbutise ceea ce părea imposibilul pentru pământenii din Primera Division în comparație cu extratereștii și galacticii de la Barca si Real: să ia titlul în Spania! Iar acum, Simeone era pe punctul de a face o adevărată revoluție în fotbalul european! Capitalul de încredere de care se bucura era uriaș: Atleti impunea deja respect tuturor și era și firesc să fie așa, doar era singura echipă neînvinsă în UEFA Champions League și devenise campioană în La Liga, după ce la începutul stagiunii avea o cotă de 66 la 1, iar în ultimii trei ani vânduse jucători de 200 de milioane de euro! Și ce jucători: Diego Forlan, Kun Aguero sau Radamel Falcao! Când am pășit pe teren, am zărit în tribună un tip în galeria lui Atletico îmbrăcat în tricoul lui Estudiantes La Plata și mi-am zis imediat: a venit aici pentru Cholo! Și el purta un tricou rojiblanco, astfel că se integra perfect în peisaj, dar nu știu dacă individul cu pricina chiar ținea și cu Atletico sau îi era doar recunoscător lui Simeone pentru primul titlu cucerit de Estudiantes după 23 de ani de așteptare. Într-un fel, Cholo a repetat cu Atletico aceeași performanță fantastică izbutită pe banca leilor din La Plata: să pună, după atâta amar de vreme, gruparea alb-roșie în fața granzilor campionatului, Barcelona și Real Madrid, în Spania, respectiv Boca Juniors și River Plate, în Argentina. Și pentru suporterii lui Atleti și pentru cei ai lui Estudiantes, Simeone era sinonimul succesului. “Plăpumarii” așteptaseră și ei 18 ani pentru a se încorona din nou campioni, de când Simeone juca pentru gruparea de pe Vicente Calderon.

Tot Cholo a fost omul care a ajutat-o pe Atleti să se debaraseze de toate complexele și să se scuture de eticheta de eternă perdantă ce i se lipise de atâtea ori pe spate. Cu el pe bancă, Atletico a rupt un blestem ce o urmărea de 14 ani în derby-urile cu Real și tocmai acolo unde i-a durut cel mai tare pe “galactici”: în fieful lor, pe Santiago Bernabeu, în finala Copei del Rey din urmă cu un an. Din 1999, “los rojiblancos” nu o mai bătuseră pe eterna lor rivală, iar din mai 2013, lucrurile se schimbaseră radical: Atleti luase titlul în La Liga, fără să piardă vreun derby al Madridului, obținând un nou succes pe Bernabeu și o remiză pe teren propriu. Mai mult, Diego Pablo Simeone pare întruparea perfectă a ADN-ului fotbalului argentinian, iar acum, jucătorii săi preiau din personalitatea sa și o transpun impecabil pe teren. Chiar el spunea la conferința de presă dinaintea marii finale că echipa sa transmite perfect ceea ce el simte și că acest grup reprezintă valorile sale în fotbal. Tocmai de aceea, de-a lungul stagiunii, am avut de atâtea ori senzația că fotbaliștii lui Simeone sunt precum niște pirați care își atacă dușmanii cu cuțitul între dinți, așa cum juca și mentorul lor, călăuzit mereu de un foc lăuntric de nestins. De altfel, Tiago a subliniat foarte bine înaintea finalei diferențele dintre cele două rivale din Madrid: “Ei sunt făcuți să câștige, noi suntem făcuți să luptăm!” (va urma)

Textul scris de Bogdan Socol face parte din cartea “Jurnalul unui iubitor de fotbal” care va aparea in curand (prima parte a relatarii lui Bogdan pe site-ul nostru o gasesti AICI)