De doua zile, de cand a explodat nebunia asta, suntem parca intr-un film suprarealist in care actorii principali sunt ultimii in distributie. O sa spun la inceput ca nu l-am dorit pe De Gea la Real Madrid, considerand ca Navas si Casilla sunt suficiente garantii. Recunosc, de asemenea, ca venirea lui David mi s-a parut atunci, cand totul parea perfectat, ca o descalecare a printului mostenitor al tronului lasat liber de Iker, cu pompa si fara mila fata de supusii mai amarati. De ieri de dimineata, insa, sunt martora unui carusel nebun care pare sa aiba ca unic scop aburirea celor care vor sa inteleaga ceva. Real Madrid acuza Manchester United, Manchester se apara si arata cu degetul spre Real. Van Gaal e razbunator si plateste Realului o polita pentru Ramos. Cred sincer ca mare parte din aceste stiri sunt adevarate, ca vina e la mijloc, ca olandezul va fi mereu un Van, dar niciodata un Sir, ca predecesorul sau, care l-a lasat sa plece pe favoritul sau si cel mai bun jucator al planetei, intelegand dragostea pentru un club de fotbal. Sunt convinsa ca pentru fanii United, Real Madrid reprezinta Armada aroganta care, de cate ori vrea, le ia cel mai drag si mai valoros jucator (ma rog, si Tottenham pot gandi cam la fel). Insa, in tot dosarul asta stufos, am cateva certitudini (mare minune, avand in vedere perdeaua de ceata care se tot lasa, in loc sa se disipeze):
1. Cred ca De Gea e un portar mult mai bun decat Keylor. Dar nu imi pasa. Marile mele iubiri de la Real Madrid sunt, in primul rand, jucatori care m-au impresionat prin calitatea lor umana, prin ceea ce cred eu ca ramane dupa dribling, sut si trofee. E adevarat ca, de obicei, marii fotbalisti se dovedesc a fi si oameni buni, insa nu e o regula exclusiva. Mi-au fost si imi sunt dragi in continuare persoane minunate, ca Diego Lopez, ca Sami Khedira, ca Fernando Hierro, ca Guti, ca Juanito, ca Mijatovic, ca Makelele, ca Redondo. De Raul nu mai vorbesc, ca e ca si cum as fluiera in biserica. Echipa mea iubita si draga este cea din 98, care a castigat intr-o lupta cumplita cu mult mai bunii, talentatii si celebrii Juve, impotriva lui Zidane. Deschamps si Davids. Nu erau mai buni, dar cat de razboinici erau..ce gol urat, dar cata inima in fiecare alunecare si in fiecare recuperare. Real Madrid nu a castigat mai nimic cu galacticii, in afara renumelui pentru un joc mirobolant, dar ineficient. Ultimul campionat castigat de Real Madrid are actori ca Granero, Callejon si altii ca ei, plecati sa faca loc altora mai buni ca ei. Si nimeni nu ma va convinge ca nu sufletul e cel care conteaza (pentru ca sunt atat de incapatanata, incat v-ati lua cu mainile de cap daca m-ati cunoaste). Asa ca ma puteti injura, dar eu il iubesc mai mult pe Arbeloa decat pe Cristiano si pe Navas mai mult decat pe De Gea.
2. Cred ca Real Madrid a gresit, lasand lucrurile sa se apropie atat de periculos de ultima zi de transferuri. Insa as fi ipocrita sa nu recunoasc ca multe din marile lovituri ale acesti conduceri s-au bazat tocmai pe o astfel de tactica. A mers de multe ori, si nu a mai mers acum, se intampla. Ce imi e mai greu de inteles este cum de nu s-a anticipat aceasta reactie a lui United. Van nu e Sir, am mai scris-o si umilinta pentru ratarea transferului lui Ramos e inca proaspata. E urat ce a facut United, dar nu surprinzator. Si sunt convinsa ca vor plati; nu legal, nu prin organismele fotbalului european, ci asa cum se plateste mereu; a patit-o si Bayern, ne-am luat-o si noi de cateva ori cand am gresit…spuneti-i Karma, daca vreti, dar eu cred in platile astea compensatorii de “sus”. De aia nici nu imi place cand Real face lucruri pe care le consider nedrepte: ma doare mandria de “blanco” si mi-e teama de vremea compensarii.
3. In lupta asta tampita a orgoliilor, a faxurilor si a renumelor, doi oameni sufera. Si asta nu pare sa intereseze pe nimeni, atata timp cat fanii care le cumpara tricourile (sau nu) continua sa se raporteze la fotbalisti ca la niste copii rasfatati, cu bani multi in cont, cu femei frumoase si masini minunate. In lupta asta tampita, in invidia care ne roade un pic pe toti, uitam ca rasfatatii astia au suflet. Ca ii doare si pe ei, ca durerea lor e cu atat mai mare, cu cat in preajma lor sunt mereu vulturii din presa care ii filmeaza, ii inregistreaza, apoi hoardele de comentatori care observa fiecare amanunt, fiecare durere, fiecare esec. Cand ajungeti acasa prabusiti si plini de nervi si nu aveti chef sa deschideti nici usa, nici telefonul nimanui, aduceti-va aminte de lacrimile pe care ei nu si le pot ascunde, de speculatiile infame pe care trebuie sa le suporte de multe ori, de fluieraturile a 80000 de oameni pe care trebuie sa le auda si sa se prefaca senini. Inainte de miezul noptii, Keylor se simtea, probabil, ca o marfa de calitate secundara, bun de adaugat la cantar in plata unuia mai bun ca el.Jucase bine, era increzator, dupa un an in care stransese din dinti, pe banca. Da, lua o gramada de bani de la United, dar revin si va rog, inainte sa aruncati piatra: cand va dor sufletul si mandria, luati o hartie de 100 de euro si puneti-o acolo unde credeti ca va e inima. Daca va trece durerea, sa ma anuntati si pe mine. Dupa miezul noptii, un baiat de 25 de ani, in primii trei portari din lume, recunoscut pentru sangele lui rece, plangea in hohote, pentru ca jucase tot pe o carte si pierduse, pentru ca era rege cu un sfert de ora inainte si al nimanui dupa miezul noptii. Ca in povestile alea in care Fat Frumos trece in valea plangerii si isi da seama ca nu mai apartine niciunui taram: nici al nemuririi, nici al oamenilor. Da, se intoarce la United, ia o caruta de bani si e mai misto sa plangi in La Finca in bratele unui model cantaret decat intr-o garsoniera din Militari, dar durerea tot aia e. Nu e al Realului, se intoarce la United, unde Van Gaal il uraste si se va razbuna probabil, pana isi va da seama ca decat cu Romero in poarta, mai bine cu De Gea razvratit si fara jocuri in picioare.
4. Pentru oamenii astia doi, pe care toti ii folosesc ca pe marionete in a-si demonstra dreptatea, azi e o noua zi, in care fiecare a ramas acolo de unde trebuia sa plece. Sunt Keylor si ma gandesc: “ma duc la Valdebebas si ma antrenez sa apar poarta unei echipe care voia sa ma schimbe ca pe un foltoliu vechi cu o canapea extensibila, ca pe un resou cu un aragaz performant”. Sunt David si ma gandesc in avionul spre Anglia: “Mi-am pus toata lumea in cap, o sa ma injure fanii, o sa ma toace antrenorul si Dumnezeu stie cat si ce o sa mai joc pana in iunie.” Si acum ganditi-va ca vi se intampla voua astea, la scara personala. Inaltator, nu? Putin imi pasa ca Real nu a mai transferat un galactic, ca Real si United se balacaresc elegant in presa prin intermediul comunicatelor sforaitoare de presa. Pe mine ma doare sufletul pentru oamenii aia bogati, cu vile si femei frumoase, pe care ii sfasie acum dezamagirea, lipsa sigurantei, sentimentul ca nu sunt iubiti si apreciati. Adica ceea ce ne doare pe toti, daca lasam naibii mastile acasa si ne comportam omeneste.
Despre autor
