Pedja Mijatović se aseaza pe scaunul unei terase din nordul Madridului si isi aseaza ochelarii de soare pe masa din fata lui.
“Siempre la séptima ”, spune el, zambind larg.“Nu trece nicio zi fără ca cineva sa-mi aducă aminte despre asta, fără ca cineva sa vină sa-mi strângă mâna, ori să-mi ceară un autograf. Golul ăla mi-a schimbat viața.”
A schimbat-o și pe cea a clubului. Căpitanul Manolo Sanchis descrie acea noapte ca fiind cea mai importantă din istoria clubului, Hierro caracterizând-o ca o “trezire la viață.”
Pe data de 20 mai, 1998, Real Madrid câștiga Liga Campionilor împotriva celor de la Juventus cu 1-0. A fost finala lui Mijatović, golul lui Mijatović, momentul în care și-a asigurat locul in istoria clubului. Muntenegreanul a asteptat opt luni acest gol; Madridul l-a așteptat timp de treizeci și doi de ani. Pentru un club care și-a “ancorat” identitatea în această competiție în maniera în care a facut-o Madridul, seceta a fost mult prea lungă. Între timp, chiar și ei câștigaseră trofeul.
“Am dat gol în minutul șaizeci și șase. Real Madrid a câștigat ultima Cupă a Campionilor în 1966. Am jucat împotriva celor de la Juventus, care au un echipament alb-negru, precum cel al sârbilor de la Partizan Belgrad, echipa care a câștigat finala din ’66. Una dintre fostele mele echipe. A fost vorba de destin”, spune Pedja.
Real Madrid avea o echipă excelentă. Lorenzo Sanz a ajuns președinte în 1995 și nu s-a dat în lături când a venit vorba de transferuri. Manolo Sanchis și Fernando Hierro erau fundașii centrali, Roberto Carlos zbura pe partea stângă, Seedorf și Redondo erau la mijloc, Mijatović și Davor Šuker erau gurile de foc. Lângă ei au venit Fernando Morientes, adus de la Zaragoza, și Christian Karembeu. Francezul a fost adus în urma unui transfer destul de asemănător celui al lui Alfredo Di Stefano, Barcelona fiind, la fel ca și atunci, adversarul Madridului. A fost o luptă în care ”Los Blancos” au negociat direct cu jucatorul, Barcelona a făcut-o cu Sampdoria, Karembeu anunța ca “fotbaliștii nu sunt sclavi”, dându-și cuvântul lui Lorenzo Sanz că va veni la Madrid. Întrebat ce părere are despre situația respectiva, președintele FIFA din acea vreme, João Havelange, spunea : “Karembeu? Cine e ăsta?”
Apoi, era Raúl González Blanco. Copilul pipernicit, care-și petrecuse o bună parte a junioratului la Atletico Madrid, ajunge în partea albă a capitalei după ce președintele “plapumarilor” de-atunci, Jesus Gil, ia concluzia stralucită de a desființa echipa de tineret. Strălucită a fost, dar nu pentru ei.
Atunci când Jorge Valdano ajunge de la Tenerife, Raúl juca pentru Real Madrid C. După o foarte scurtă perioadă petrecuta la echipa B, antrenorul argentinian ia în calcul să-i acorde o șansă în echipa mare. Vazând ca acesta încă avea unele ezitări în acest sens, puștanul de 17 ani îî spune : “Dacă vrei să câștigi. bagă-mă pe teren. Dacă nu, bagă pe altcineva.”
Debutul are loc pe data de 29 octombrie, 1994. Era a noua etapă a sezonului, iar albii jucau pe “La Romareda”, împotriva celor de la Real Zaragoza. După doar zece secunde de la startul meciului, Raúl ratează un unu-la-unu cu portarul.
După, trece de portar și trage peste poartă.
După, trage în portar.
După, dă mult pe lângă poartă din careul mic.
După, trimite mingea în bară cu capul.
Vine fluierul final : 3-2 pentru Zaragoza. În ciuda numeroaselor ratări, Valdano se declară impresionat. “Unii jucatori sunt veterani chiar și-atunci când sunt puștani”, remarca el.
Trece o săptămână și vine următoarea etapă. Adversara? Atletico Madrid. Raúl dă un assist, scoate un penalty și marchează într-o victorie cu scorul de 4-2 a Realului. În acel sezon, dă nouă goluri, în următorul, nouăsprezece, iar în cel de după, douzeci și unu. Butragueño îi predă ștafeta și era începutul unei povești frumoase.
Chiar dacă Raúl era un jucator cu glezna fină, de execuție, succesul lui a fost succesul inteligenței, perseverenței și pasiunii. Hierro explica : “Nu era un jucator de nota zece în vreo categorie, dar era un jucator de măcar 8.5 la toate capitolele.” Angel Cappa, fost antrenor secund al Madridului spune : “Raúl a fost o surpriză pentru noi, dar nu și pentru el. Nu e un dribleur extraordinar, nu e un pasator extraordinar, nu lovește foarte bine mingea cu capul. Apoi, meciul începe. Brusc, e un dribleur extraordinar, e un pasator extraordinar, lovește foarte bine mingea cu capul. Deodată, e perfect.”
Înainte de plecarea la Schalke, bilanțul era următorul : 741 de meciuri, 323 de goluri, mai multe decât oricine pentru club în acel punct. A câștigat șase campionate și trei trofee Champions League, fiind marcator în doua finale. Totuși, finala în care nu a marcat e cea care iese cel mai mult in evidență pentru el, spunând : “Séptima e momentul in care clubul s-a intors unde ii era locul. Reacția fanilor a fost de neuitat, au așteptat atât de mult acest moment și devenise deja o obsesie. Uneori, luam în calcul ca acest moment să nu vină vreodată.”
Raúl nu era singurul pesimist, puțini fiind cei care-și imaginau că Real Madrid ar putea s-o scoată la capăt. Fabio Capello a condus echipa către un titlu în sezonul 1996-1997, dar plecase ca urmare a unei relații complet compromisă cu Sanz. In cuvintele lui Jose Emilio Amavisca, : “Era evident că relația lui cu cei din conducere nu era cea mai bună. Cu fiecare zi care trecea, era din ce în ce mai clar acest lucru. Pentru unii jucători, plecarea lui Capello ar fi reprezentat o mare ușurare. Cu el, cerințele fizice și psihice erau extraordinare. Trebuia să te gândești la fotbal 24/7, așa cum o făcea el. Mi-a părut rău că a plecat, mi-ar fi plăcut măcar un an în plus cu el. Cred că putea face lucruri foarte bune. Practic, echipa care a câștigat Liga Campionilor e echipa lui. Chiar și el a spus acest lucru, și cred că are dreptate.”
Poate că plecarea lui Capello a reprezentat un moment în care unii jucatori au răsuflat ușurați, dar soluțiile care au urmat nu au schimbat deloc în bine starea din cadrul clubului. Capello a fost înlocuit cu Jupp Heynckes, acesta fiind caracterizat de către Lorenzo Sanz ca fiind “prea de treabă”. Agentul lui Heynckes, Quique Reyes, spunea : “Nu a avut fost niciodată susținut complet de către conducere. Jucătorii puteau să facă ce voiau.” După finală, când Heynckes iși dăduse deja demisia, acesta declara : “E decizia corectă, nu aveam cum să mai lucrez în aceste condiții.”
Deși schimbase programul antrenamentelor pentru a le face pe plac jucatorilor, era prea târziu. “Vestiarul l-a mâncat de viu. Nu a putut continua pentru ca nu a fost în stare să controleze vestiarul. Chiar el a recunsocut asta. Era un vestiar dificil, plin de vedete. Nu a putut impune disciplina necesară.”, puncta Lorenzo Sanz. Heynckes nu a fost nici pe departe singurul care avusese parte de acest tip de experiență, În 1999, John Toshack a „pațit-o” și el. “A păși în vestiarul Madridului înseamnă a păși in Baghdad”, declara el dupa extrem de scurta perioadă petrecută la Madrid.
Lucrurile nu arătau deloc bine. Madridul pierdea în Copa del Rey încă din prima rundă în fața divizionarei secunde Deportivo Alaves, iar în campionat, lucrurile arătau și mai rău, echipa terminând sezonul pe locul patru. Din nouăsprezece meciuri jucate acasă, Realul câștigase doar cinci, mergând dintr-o performanță rușinoasă în alta. Golgheterul echipei a fost Morientes, cu doar 12 goluri. Acestea fiind spuse, așa cum a fost deseori cazul, lucrurile arătau diferit în Liga Campionilor. Echipa iese dintr-o grupă cu Rosenborg, Porto și Panathinaikos, pierzând doar în deplasarea de la Trondheim. A urmat Bayer Leverkusen în sferturi, apoi Borussia Dortmund în semifinală. Cu o săptămână înainte de finală, Sanz îl sună pe Heynckes pentru a afla starea lui și a echipei. Răspunsul? Hundido. Demoralizat. Telefonul de dinaintea finalei nu aducea nimic nou, starea era aceeași. Vazându-i pe Zidane, Del Piero sau Deschamps coborând din autobuz în ziua finalei, Raul se gândea : “au deja 1-0”. Atmosfera din autobuzul Madridului era complet diferită, de priveghi. Eram “acojonados, faceam pe noi de frică”, comenta același Raúl. “Acojonados? Nu. Acojonadisimos.”, spune Mijatovic, râzând.
Fernando Sanz, fundașul central al Madridului și fiul președintelui, explica : “Întregul nostru sezon era legat de acel meci. Campionatul era gata de ceva timp. Jucam și împotriva unei echipe clar mai bună decât a noastră. Eram extrem de conștienți de acest fapt. Pe lângă acestea, simțeam și o responsabilitate care ne sufoca. Era foarte greu să te detașezi de toate acestea.”
Real Madrid a petrecut noaptea de dinaintea finalei în sediului Federației de Fotbal a Olandei, finala urmând să se se desfășoare pe Amsterdam Arena. Mijatović a fost coleg cu Šuker în acea seară. Nimeni nu putea dormi. Ușor-ușor, unii dintre jucători s-au adunat în camera cinci, cea în care stateau Mijatović și Šuker, pentru a vorbi. În ciuda tensiunii palpabile, discutiile au avut și un caracter purificator, mai ales pentru Pedja. „Era greu de explicat diferența dintre prestațiile din campionat și cele din Ligă. Fanii ne criticau dur în mod constant și jucam de multe ori în disperare. Sincer vorbind, am fost absolut oribili. Nada, nada, doar dezamăgiri constante. Am ajuns în Olanda cu trei-patru zile înainte de finală și am stat în afara Amsterdam-ului, în niște păduri mai retrase, cumva rupți de tot ce se întâmpla. A fost o decizie bună, ne-am limpezit.”, spunea muntenegreanul.
Tot el adăuga : “Jucasem destul de bine în meciurile din Europa până în acel punct, dar încă nu marcasem. Începea să devină o obsesie pentru mine.”
Fernando Sanz puncta : “Pedrag era foarte măcinat din cauza asta. Eram prieteni foarte, foarte buni. Frați, chiar. Juca bine, dar golurile nu apăreau. Îmi aduc aminte de o cină cu mine, Davor, Pedja și Guti, și-mi aduc aminte ca i-am spus să nu se îngrijoreze, pentru că va marca și va intra în istoria clubului, si nu al oricărui club, ci al celui mai mare din lume. În acea noapte, m-am trezit în jur de ora două-trei și eram convins că va marca.”
Legenda spune că, după ce Sanz s-a trezit, a alergat în camera lui Pedja să-i spună că va marca. E o poveste simpatică, dar nu e adevarată. Ce s-a întâmplat, totuși, e că Mijatović a avut un moment similar celui pe care l-a avut Sanz. S-a trezit, s-a dus la baie, și, uitandu-se in oglindă, și-a spus : Se va termina 1-0 și tu vei marca. S-a spălat pe față, s-a intors în cameră și i-a spus coelgului Šuker : “Davor, maine vom câștiga cu 1-0”.
În ciuda acestor momente, cei de la Juventus rămâneau foarte increzători. Mijlocașul Angelo Di Livio avea scris pe mână “1.0”. Mijatović a crezut inițial că acela ar fi fost scorul dorit de ei, un soi de predicție. De fapt, acel număr reprezenta bonusul pe care jucatorii de la Juventus l-ar fi primit în cazul unei victorii in finală. Un milion de lire.
Până la urmă, nu l-au mai primit.
“În primul sfert de oră, ne-au tăvălit serios.”, spunea Sanchis. Totuși, după aproximativ douăzeci de minute, s-au întâmplat două lucruri, unul a avut un impact tactic, iar celălalt, psihic. Christian Karembeu a fost trimis să-l marcheze om la om pe Zinedine Zidane, iar Raúl i-a strecurat mingea printre picioare lui Moreno Torricelli. Se întâmplase și altceva, dar doar Mijatović știa exact ce în acel moment. Pe măsură ce meciul avansa, Madridul prindea din ce în ce mai multă încredere. La mijlocul reprizei secundei, Mijatović marchează. După ce mingea intră în plasă, Pedja aleargă spre banca de rezerve, aratându-l cu degetul pe bunul său prieten, Fernando Sanz, cel care îî spusese că va marca.
“Amuzant e că transmisia TV îl arată pe Pedrag alergând spre bancă, dar directorii au tăiat momentul în care a ajuns acolo. Cu alte cuvinte, nu m-a văzut nimeni care s-a uitat la meci în fața televizorului”, spune Sanz, râzând cu poftă.
Odată ce arbitrul fluiera finalul partidei, Šuker, extaziat, degajează mingea. Hierro nu înțelege de ce nu a păstrat-o ca suvenir. Cele douăzeci de minute de după gol se terminaseră, iar jucătorii erau eroi. Totuși eroul eroilor era Mijatović. “Toți veneau lângă mine, spunându-mi golazo, golazo. Le-am zis să nu mai stea scai în jurul meu și să se calmeze. Până la urmă, aveam poarta goală în față. Totuși, după ce am revăzut faza, mi-am dat seama că finalizarea a fost mai grea decât am crezut inițial. Montero venea și trebuia să ridic puțin mingea ca să mă asigur ca nu va putea să o ajungă. Genul ăsta de decizie se ia foarte rapid, nu am avut timp să mă gândesc mai mult”, povestește muntenegreanul. “Și nu, nu a fost offisde”, spune tot el, răspunzându-le astfel și fanilor Barcelonei.
Ce nu a știut nimeni e ca Mijatović nu ar fi trebuit sa joace în acea partidă. Cu câteva zile înainte de finală, muntenegreanul a simțit niște dureri ascuțite la gambă. Suferise o mică ruptură musculară care ar fi trebuit sa-l țină pe bară între opt și zece zile. “Nu puteam să ratez cel mai mare meci al carierei mele, așa că am mers la fizioterapeut și l-am pus să jure ca nu va spune nimănui despre accidentarea mea.” Tratamentul s-a făcut în secret, pe la spatele tuturor. În ultima sesiune de anternament de dinaintea finalei, Mijatovic și-a tras jambierele până la genunchi, pentru ca nimeni să nu observe bandajul uriaș de dedesupt. Nimeni nu s-a prins. Ședința de antrenament se derula bine; nimeni nu observase ceva neobișnuit, iar durerile erau suportabile. Reușise să evite sprinturile și săriturile fără să fie văzut.
Totuși, Heynckes le cere jucatorilor și o serie de sesiuni de penalty-uri. “Atunci m-am panicat. Trebuia să mă gândesc rapid la ceva. Eram convins că accidentarea se va agrava daca voi începe să șutez”, explica Pedja. „Relaxează-te, mister, nu se va ajunge la penalty-uri, sunt sigur ca vom câștiga în nouăzeci de minute”, își explică Mijatovic ideea. “Mai bine să par înfumurat decât accidentat”, spune tot el, râzând. “În timpul meciului, ușor-ușor, durerea a început să se amelioreze pe măsură ce am început să mă încălzesc și să intru în ritmul meciului. Apoi, îmi aduc aminte ca am sprintat și nu am simțit mare lucru. Ăla a fost un moment de eliberare. Apoi, a venit golul.”
După meci, în vestiar, Madridul se pregătește să deschidă șampania. Era o singură problemă : nimeni nu se gândise ca va câștiga Realul, așa că nimeni nu a adus șampanie. Italienii aveau destulă, și nu erau într-o dispoziție care să “incurajeze” consumul, așa că le-au dat-o jucatorilor Madridului, aceștia celebrând cu șampania celor de la Juventus și cu titlul care ar fi trebuit să fie tot al celor de la Juventus.
“La întoarcerea acasă, nu am văzut niciodată atât de mulți oameni”, declara Fernando Sanz. Tot el continuă : “În timpul festivităților din Madrid, ne-am dat seama cu adevărat ce realizasem. A fost incredibil. La séptima a fost atât, atât de dorită. E la auténtica. Trofeul ăsta a adus o schimbare de mentalitate, ne-am debarasat de o greutate uriașă care atârna de noi ca jucători și de club în general. Madridul modern a luat naștere în Amsterdam. Am fost luați în derâdere de către Barcelona pentru că nu câștigasem Liga în color, ci doar în alb-negru. Toate astea s-au sfârșit.”
“Acea victorie a reprezentat ceva special”, spunea Mijatovic. “Ceva spunea că suntem din nou aici, că toți ceilalți ar trebui să aibă grijă. Momentul ăla a fost incredibil, mi-a schimbat fundamental existența și nu a dispărut niciodată. Tot timpul a fost aici si va fi aici”, adauga tot el.
Chelnerul vine, chemat de catre Pedja. Își plătește cafeaua, își ia ochelarii de soare, își împinge scaunul sub masă si dă să plece. La ieșire, o femeie așteaptă oportunitatea de a intra în dialog cu el, având un pix și o bucată de hârtie. “Pot să am un autograf pentru soțul meu? Am fost în Amsterdam atunci, a fost incredibil, de neuitat.” Zâmbind, Pedja se intoarce și spune :
“Vezi? Siempre la séptima.”
Autor: Krauser
