Un batran in sala de asteptare

Browse By

Sala de aşteptare e plină de oameni necunoscuţi înfăşuraţi în trenciuri. Timid şi împiedicat de un baston, un bătrân simpatic merge către nicăieri. Nu recunoaşte nici sala, nici locul, nici oamenii. Aruncă o privire pe geamul din faţă şi observă că afară ninge cu viscol şi e frig. I se pare ciudat, pentru că parcă mai ieri erau 29 de grade. Totul pare confuz în jurul său asemănător unui desen mâzgălit tiranic de mâna unui analfabet şi criptat pentru privirea târzie a ochiului care a învăţat să citească. Bătrânul apelează la ajutorul unui tip înalt cu pălărie care fumează lângă nişte bagaje: “Spune-mi prietene, unde suntem?”. Nu i se răspunde, ba chiar tipul înalt se întoarce cu spatele. Fumul de pipă este tot mai puternic, iar bătrânul pare să nu-l suporte.

Este întâmpinat de o doamnă îmbrăcată elegant într-o uniformă multicoloră. “Pe aici, domnule” îi şopteşte femeia în timp ce-l apucă de braţ. Bucuros că cineva îi vorbeşte, prinde curaj: “Unde suntem” întreabă timid bătrânelul. “Unde trebuie” spune femeia. Răspunsul nu-l lămureşte cu nimic. Îşi programează la fel de timid a doua întrebare, dar femeia îl întrerupe direct: “Aşteptaţi aici puţin, imediat vă aduc bagajul”. “Bagajul?” spune bătrânul? Nu-şi amintea să fi plecat de-acasă într-un voiaj deşi sala de aşteptare semăna izbitor cu un aeroport din anii ’50. Oameni în trenciuri, cu pălării, un bar de aeroport înfăşurat în fum de pipă, muzica lui Sinatra care cochetează cu ecourile de fum, aglomeraţie şi o ceată veselă de tineri la intrare. Întrebările îl năpădesc cu rapiditate, nedumerirea îl cuprinde din toate părţile, iar emoţiile par să afecteze şi mai tare cordul unui bătrân diabetic în baston. Femeia se întoarce după câteva minute cu o geantă neagră, destul de mare. “Acesta este, am să vă ajut să mergeţi până spre ieşire”. Bătrânul este cuprins de o ceaţă totală şi realizează că nu e vorba de ceaţa produsă de pipele oamenilor din sală.“Domniţă, fiţi amabilă, se pare că nu-mi amintesc unde sunt. Ştiţi…eu sunt foarte bolnav” şopteşte timid bătrânelul. “Nu vă faceţi griji, acum aţi ajuns, sunteţi în siguranţă. Sunteţi aşteptat de cineva care o să vă explice totul, dar trebuie să mă însoţiţi. Am să car eu bagajul dumneavoastră”. Bătrânul accepta mesajul transmis politicos şi porneşte din nou la drum. Din nou spre nicăieri…

La un separeu în dreapta o altă doamna plânge. Plânsul disperat şi izbăvirea gâtuită îi atrag atenţia, dar nu se poate opri. Continuă să o însoţească pe cealălaltă doamna binevoitoare şi îmbrăcată ciudat. Nu îndrăzneşte să mai întrebe nimic. Holul spre care se îndreaptă este foarte întunecat. Bătrânii săi ochi albaştrii îl ajută tot mai puţin într-o dilemă care pare să se transforme în coşmar. Încearcă să se detaşeze cu graţie de acest moment, însă realizează că orice dilemă care devine impuls, nu e de fapt o dilemă. Holul insalubru şi decrepit în care intră alături de doamna îmbrăcată multicolor îl răscoleşte şi îi face sufletul valuri. Precum un lac bătut de un vânt năprasnic. Deodată, îi revin brusc în memorie câteva amintiri care îi stârnesc doruri de mult apuse în spatele lumii sale. Întunericul holului îl oboseşte, mirosul urât este aproape să-l doboare…pare să nu mai aibă vlagă. Duce un război civil cu mintea sa care îi aplică lovituri ce-i spintecă aerul cu sunete groase. Când credea că cedează sub negura holului, apare o uşă luminată. “Domnul meu, de aici o să vă preia altcineva în câteva minute” îi spune doamna care dispare imediat în întunericul din spate. E din nou singur. În întuneric e linişte, nu mai e nimic din zgomotul asurzitor din sala de aşteptare. Iar liniştea poate fi extrem de înfricoşătoare câteodată. Îşi aude limpede gândurile ferite de bubuitul asurzitor care se naşte din miile de suflete de dincolo de uşă. Brusc îşi aminteşte că ieri a căzut în stradă. “Nu sunt la spital, e clar” îşi spune în gând. Dar un moment de luciditate îl face să lăcrimeze. Între lacrimile care aluneca uşor pe haina sa cenuşie, coboară încet şi gândul că viaţa i se terminase. Asta era, de-asta ajunsese aici. Nu îi trecuse însă prin cap vreodată că va fi atât de greu. Îl trec fiori de disperare, nu ştie ce va urma.

Uşa se deschide şi un individ cu pălărie şi burta îl caută cu privirea. Bătrânul îl priveşte, dar nu-l vede foarte bine. Individul se apropie şi pare să aibă ceva din măreţia simfoniei Eroica: “Prietene, mi-ar fi plăcut să mai întârzii. Dar cum am aflat, am şi venit. Trebuia sa te întampin, mi-ai lipsit”. Vocea îi sună foarte cunoscut. Se apropie timid de individ ajutat de bastonul sau matusalemic. E Santiago. Santiago Bernabeu Yeste, prietenul său de-o viaţă. Luminoşii ochi albaştrii ai bătrânului se inţeţoşeaza brusc şi lăcrimează instant. N-are curaj să-l privească în ochi. Plânge…Santiago îl îmbrăţişează: “Nu plânge Alferdo, nu ai de ce. În fiecare noapte moartea se aşterne peste oameni ca o ţesătură din cea mai fină mătase ce acoperă trupul unei fecioare. Dar nu te teme, dimineaţa, Dumnezeu dezveleşte din nou viaţa. Să ştii nefericirea omului vine din faptul că nu-şi poate el singur contempla măreţia din vârful muntelui. Iar asta ne face tot mai mici. Oamenilor li s-a dat moartea pentru că nu au putut înţelege infinitul. Omul nu concepe lucrurile fără sfârşit. Tu n-ai fost niciodată mic, Alfredo, ai fost cel mai mare, n-ai voie să plângi pentru că tu nu vei muri niciodată cu adevărat”. Vorbele lui Santiago mângâie inima tristă şi îmbătrânită de cele patru. bypass-uri. Bernabeu îl ia de cot şi îi ridică geanta: “Ce bagaj greu ai Alfredo, ce ai luat cu tine?“. Bătrânul deschide geanta şi scoate de-acolo un trofeul extrem de greu. “Acum mi-am amintit Presi, acum mi-am amintit ce am adus. Este Decima, nu m-am putut despărţi de ea, i-am rugat ieri la spital să mi-o pună la mine. Doar atat am putut lua…”. Bernabeu zâmbeşte afişându-şi acel surâs unic: “Ce bucurie mi-ai făcut prietene! Ce bucurie! Să mergem, Juan şi Bacsi Puskas ne aşteaptă în maşină. Nu te teme, eşti cu mine acum. Totul va fi bine. E adevărat că stelele şi universul au la un moment dat un sfârşit. Dar…sfârşitul este Dumnezeu. Şi Dumnezeu este nesfârşit”. Bernabeu deschide uşa şi primeşte o ultimă întrebare: “Unde mergem, presi?”. “Unde trebuie, Alfredo, unde trebuie!”

Left Menu Icon
Real Madrid Romania