Salutare,
Mai jos impresiile colegului Gabriel Cosmin despre Real Madrid, meciul de aseara, finala din 28 mai.
Enjoy
Real Madrid şi eternitatea celor 90 de minute, plus minutele adiţionale
Am trăit azi noapte exact ce am trăit în minutul 92.48 de la finala Ligii Campionilor din 2014, contra celor de la Atletico. La fel mi-am speriat vecinii şi acum. Şi pisica, încă zgribulită sub pat, insinuând că nu mă mai recunoaşte. La fel ca şi atunci, Real Madrid a jucat mai bine per ansamblu, dar s-a văzut condusă la un moment dat. La fel ca şi atunci, mingea n-a vrut să intre efectiv în poartă, deşi adversarul a fost presat şi iar presat, ca un vulcan care ciocneşte în crusta pământului spre a se elibera.
Trei diferenţe remarc faţă de finala din 2014 de la Lisabona. Prima e că Manchester City a avut aseară mai multe ocazii decât Atletico. A doua e că e că aseară a mai fost un gol înainte de golul exploziv. A treia, mai mică e că în loc de minutul 93, acesta a avenit în minutul 91.
Asemenea îndoielilor marilor mistici, şi aseară îmi pierdusem speranţa că mai putem întoarce situaţia. În ciuda presiunii, Real Madrid nu trăsese vreun şut pe poartă până în minutul 89. Deja scriam o scurtă cronică de final de meci pentru o pagină de fan-base pe care o administrez în care îmi manifestam bucuria de a ne fi refăcut o echipă competitivă la 4 ani de la plecarea lui Cristiano Ronaldo, cel mai mare jucător din istorie. Dar, încă nu putem surclasa o echipă formată în 6 ani după investiţii de 2 miliarde de dolari, precum Manchester City. Mă gândeam la Mbappe, care poate compensa în viitor iminenta scădere de formă a regelui Benz. Mă gândeam la motivele de speranţă pentru creşterea unor puşti ca Vinicius, Rodrygo, Valverde şi Camavinga.
Dar iată că ultimul din această serie a tras de axa timpului şi a contribuit la toate cele 3 goluri ce au urmat, recuperând mingi decisive la mijlocul terenului. Şi atunci adversarul a fost copleşit de imensitatea timpului celor 90 de minute de pe Bernabeu. Cele 90 de minute nu sunt doar lungi, sunt chiar sfârşitul timpului. Cele câteva minute în care s-au înscris golurile Madridului m-a trimis cu gândul la vorbele lui Woody Allen, inspirate din unica literatură latino americană: „eternitatea e o perioadă lungă de timp, mai ales la final”. Şi brazilianul Rodrygo a adus eternitatea finalurilor vulcanice tipice madridismului, urmând tradiţia spaniolului Sergio Ramos în 2014. Vulcanul a erupt. Istoria s-a scris.
În caz că cineva se întreabă de ce sărbătorim deja a 14-a cupă a Ligii Campionilor, mai ales când întâlnim „cea mai bună echipă din lume”, Liverpool, doar spuneţi-i că Real Madrid nu pierde finale. De aia.
Despre autor
