Articolul de mai jos a fost publicat in editia tiparita a cotidianului ABC si a fost redactat la initiativa cotidianului madrilen de legendarul Alfredo di Stefano. Multumim Carlos Frasco pentru colaborare si documente. Gracias, Carlos!
“Fotbalul se juca la acea vreme si nu masura nimic. Desi tentatia unui anumit fel de a calcula era puternica. In fata lui Vasas Budapesta…Eram aproape de o noua finala europeana. Aprilie 1958! Ungurii erau ultimul nostru obstacol. Ii stiam bine, se miscau repede si erau tehnici. Bundzsak, Karpati, Berendi si Sarosi era fotbalisti de soi, fotbalisti proveniti dintr-o mare familie de fotbalisti. Ii respectam pentru ca stiam ce joaca. Un club care astazi nu spune nimic poate multora dintre voi, dar care la acea vreme reprezenta o forta. Partida retur ne-a demonstrat ca aveam dreptate sa ne temem de ei. Daca pe Bernabeu aveam sa dictam noi legea si sa-i controlam, pe Nep Stadion a fost invers. Imi amintesc ca erau vreo 40 de mii de oameni la stadion si ca au inaugurat cu ocazia meciului cu noi o tabela electronica. Nu exista pe niciun alt stadion din lume asa ceva, ungurii o aveau. Ne-au tratat cu mult respect toti. Suporterii, jucatorii, oficialii, oamenii de rand. Erau incantati ca merele Real venise acolo. Pe teren insa, nimanui nu i-a pasat pe cine are in fata. Asta era frumusetea fotbalului de atunci. Am pierdut acel meci, dar ne-am intors acasa cu dreptul de a juca o a treia finala de cupa europeana. La final i-am felicitat, iar pe Karpati mi-l amintesc ca a lacrimat. Nu ca pierduse calificarea, ci pentru ca nu credea ca e posibil ca Di Stefano sa ii arate atat respect. Dar putini ma cunosteau cu adevarat…
Asa am ajuns la Bruxelles, care tocmai isi inaugurase stadionul sau cel mai frumos. Stadionul care avea sa devina o amintire trista pentru toti iubitorii fotbalului. Spectacolul era impresionant, atat cel oferit de organizatori cat si cel oferit de fanii din tribune. Stiam ce echipa buna aveau italienii. Majoritatea fotbalistilor lor erau internationali italieni sau internationali sud americani. Il stiam pe Grillo de la ei si am incercat sa le explic colegilor din aparare ce sa faca pentru a-l bloca. Toata Spania astepta aceasta finala, a fost una de prim nivel mondial. Televiziunea nu aparuse inca la parametrii inalti, iar aparatele de radio erau ceva sfant. Prima repriza echilibrata: daca mingea era la ei era pericol, daca ajungea la noi, cam tremurau si ei. Suedezul lor, Liedholm juca langa Rial. Imi amintesc ca la un moment dat, Hector a venit la mine in timpul meciului si mi-a zis: “Auzi, Alfredo…tipul asta e un ciudat. Ma insala cu privirea. Se uita la mine direct in ochi, apoi ma trezesc cu el in alta parte”. M-a amuzat si i-am zis: “Bine, atunci uita-te doar la fundul lui…urmareste-i corpul nu privirea!”. Ce baiat bun era Hector, asa era si in viata reala, un credul, un tip care n-ar fi suparat pe nimeni din bun simt.
In partea a doua au venit golurile. Doamne, ce finala a fost!! Eu il aveam in dreapta pe Kopa si in stanga pe Paquito (n.r Gento), iar Rial si Joseito ne sprijineau. Se spune ca nu simti presiunea stii…cand joci astfel de finale, nu te mai gandesti la nimic decat la fotbal. Pe dracu, dupa golul lui Schiaffino ne simteam cu totii ca intr-o sauna. Eram transpirati si speriati. Ma uitam la Santamaria, el era busola noastra. Avea capul in pamant. Am stiut atunci ca suntem in mare pericol. Toate aceste lucruri ne sunt prea putin cunoscute in raport cu tensiunea lor reala. Si totusi am reusit sa egalez eu cu cincisprezece minute inainte de final, apoi Cucchiaroni a scos o centrare din buzunar si Grillo a marcat. I-am egalat din nou, a marcat Rial si am mers in prelungiri. Si a venit acel gol al lui Gento. Sut in contre-pied care a trecut printr-un batalion de picioare si s-a oprit in plasa. Se terminase. Eram din nou campionii Europei! Va dati seama, Realul meu era din nou campioana Europei!! Castigasem o Cupa extraordinara si la fel de dificila ca toate celelalte. In conditiile alea, pentru ca sa nu va imaginati ca atunci puteam sa studiam adversarul, sa anticipam cine va juca, sau sa pregatim tactic un meci. Nici nu stiam ce echipament au, la dracu. Inaintea meciurilor stateam in niste hoteluri in care astazi nu ai putea caza niste caini. Iar mingea, pai dragii mei, mingea ziceai ca era medicinala, baietii astia de azi ar putea sa o foloseasca…in sala de forta. Dar anii lucreaza ca o perie. Sterg din memorie toate astea. Ceea ce raman sunt trofeele. Iubitul meu Real era din nou campioana Europei. Iar primirea si sarbatoarea din ochii fanilor sunt un cadou la care n-as renunta pentru nimic in lume.”
