Mult mai atenta la detalii, FC Barcelona a depasit Real Madrid cu scorul de 2-1 si s-a distantat la patru puncte in fruntea clasamentului din Primera Division. Realul lui Ancelotti a fost precum o cireasa amara pe Camp Nou: dupa 45 de minute dulci si entuziasmante, au urmat alte 45 de minute demne de uitat.
Foarte multa lume era curioasa ce fata va arata Madridul aseara la Barcelona. Elevii lui Ancelotti si-au imbracat linistiti echipamentele de joc si au decis ca e cazul sa ne arate si fata buna a jocului lor, chiar si pentru 45 de minute. Mai exact, atat cat pe Modric si Kroos i-a tinut benzina din rezervor, Madridul a aratat ca o mare echipa. Pressing sus, fundasii la centrul terenului, agresivitate, incisivitate, determinare, posesie si control aproape total. Dupa ce Modric si Kroos au cedat fraiele, a urmat declinul, iar schimbarea de registru a intarziat sa vina atat de pe banca tehnica (de la antrenor, care s-a incapatanat sa tina in teren un Modric epuizat schimbandu-l ulterior, perfect inutil, in minutul 88) cat si din teren (de la Isco, cu mai putine sarcini defensive, dar lipsit de fantezie si imaginatie in ultimii 30 de metri). Barcelona a amutit in primele 45 minute, pentru ca a aflat, in teren, ca e datoare cu un raspuns, dar habar n-are ce si cum ar trebui sa joace. Complet pre-cerebrala, Barca a sperat in miracolele locale produse de Messi, dar Messi a fost aruncat de pe soclu, de organizarea aproape perfecta a madrilenilor. Cu Busquets pe banca si Mascherano titular in linia mediana, catalanii nu si-au schimbat prea tare registrul, dar au parut in multe momente condamnati la o dezordine muta. In acest timp, Luka Modric a facut ce a vrut intre cele doua careuri si si-a pus echipa in pozitii decisive, aproape fara efort. Nimeni n-a avut ideea sa il marcheze sau sa il ia sub supraveghere sau nimeni n-a putut s-o faca, cert este ca internationalul croat a fost magistral in prima parte a jocului.
Realul si-a creat ocaziile cele mai importante de gol ale primei parti, dar dupa ce Cristiano a lovit bara lui Claudio Bravo, Mathieu a gasit de nicaieri o demarcare perfecta si a deschis scorul. La o faza fixa, care cerea, din nou, rigurozitate, defensiva imediata a madrilenilor s-a prabusit si Barca a deschis scorul. Replica a fost insa pe masura si in urma unei actiuni splendide colective, Ronaldo a fructificat pasa geniala a lui Benzema. Isco a trecut apoi pe langa golul desprinderii, pentru ca Bale sa rateze sasa cea mai mare a primei parti in urma unui corner. Galezul avea sa marcheze totusi, dar golul sau a fost anulat de pozitia de ofside a lui Cristiano Ronaldo. Un Ronaldo deloc ispaimantat de fluieraturile de pe Camp Nou (calit probabil de proprii fani in ultima vreme) si care a fost foarte aproape sa „muste” din nou inainte de pauza, dar Bravo a deviat senational in corner.
Dupa pauza, incepand cu minutul 55, Modric a disparut. Si precum Atlantida…si Real Madrid. Explicatia sufera de un psihism excesiv, dar pare adecvata contextului, dat fiind rolul major jucat de genialul mijlocas croat pana atunci. Atata vreme cat a depins de fotbalul lui Modric, El Clasico a fost un meci dominat de Real Madrid. Dupa ce Luka n-a mai contat, Madridul a dezvaluit o sumedenie de culoare ascunse pe autostrada care ducea spre propria defensiva, iar Neymar, Messi si Suarez au inceput sa zburde nestingheriti precum niste adolescenti de 18 ani care primesc pentru prima data masina pe mana din partea tatalui.
Uruguayanul Luis Suarez avea sa inscrie cu multa usurinta golul doi al gazdelor, suficient pentru o victorie aproape decisiva. Suficient, pentru ca in lipsa sclipirilor lui Modric, nici Isco si nici Kroos (din ce in ce mai obosit de la un meci la altul) nu au reusit sa aduca plusul pe care Modric si Marcelo il adusesera in prima parte. In plus, disciplina si precizia sunt conditii obigatorii, cu atat mai greu de mentinut in fata unui front de atac mereu in schimbare. Madridul a redevenit in partea a doua a jocului de pe Camp Nou aceeasi echipa compusa din mega jucatori care nu pot deveni realitate si nu pot trai sau dezvolta normal, in limitele pe care le cere performanta absoluta. Schimbarea pe care Carlo Ancelotti o anunta de luni bune s-a produs temporar sau deloc, iar efectul impresionant pe care antrenorul l-a avut asupra lotului anul trecut, trece fara rezultate si continua se se auto-anuleze din adancimea complexului care face incompatibile imaginea pe care jucatorii vor s-o transmita si imaginea pe care reusesc sa o transmita. Madridul entuziast din prima repriza si Madridul catatonic din partea a doua par a reprezenta doua fenomene psiho-mentale, total diferite, care n-ar trebui sa coexiste la un club atat de mare. Ce e mai rau, e ca fenomenul catatonic este incurabil.
