E sfârșit de an și, în fotbal, la fel ca în viață, se face un bilanț. E de prisos să reamintim că acest an a fost destul de lipsit de strălucire pentru echipa noastră de suflet, că au avut loc unele mutări care, deși speculate, au luat prin surpindere suflarea madridistă. Nici sfârșitul de an nu pare mai linștit, pentru că toți ochii sunt îndreptați spre echipă și prestația din această seară. Dincolo de rezultat, de evoluțiile anumitor jucători, criticile presei, precum și acuzațiile de favoritism din partea arbitrilor sporesc tensiunea. Așa cum s-a văzut , tensiunea e din ce în ce mai mare atât în tribune, cât și în vestiar sau pe teren. Nimic nu s-a schimbat, Benitez este în continuare huiduit și contestat. Doar conflictul dintre Ronaldo și fani pare a se fi rezolvat, având în vedere că, după ratarea loviturii de la 11 metri, lusitanul a fost aplaudat, suporterii încercând astfel să demonstreze că îl susțin. Marile întrebări care planează asupra clubului sunt dacă Benitez va fi demis sau dacă Mourinho se întoarce pe Bernabeu.
Cu toate acestea, despre alt subiect aș vrea să vorbesc acum. Despre un jucător emblematic al Madridului, un jucător și o persoană deosebită, care de-a lungul anilor, s-a dăruit trup și suflet acestei echipe. Este vorba despre Alvaro Arbeloa. Ce-i drept, de mai mult de un sezon, este în umbră și cam nimeni nu mai crede în el, cam nimeni nu îl mai vede continuând la Real. Cu toate acestea, din respect pentru el și pentru club, nu trebuie să uităm niciodată că Arbeloa a fost un jucător exponențial pentru echipă, că a demonstrat în repetate rânduri iubirea și sprijinul necondiționat pentru emblema și istoria clubului și va rămâne întotdeauna un campion.
Văzusem această poză acum câteva săptămâni, moment în care am tresărit. M-am tot întrebat de ce am avut acea reacție, dar nu găseam răspunsul. În această dimineață mi-am dat seama- pentru că Alvaro zâmbea. E foarte ciudat să îl văd pe Alvaro Arbeloa, un jucător blanco, pe care îl admir din tot sufletul, zâmbind. Cred că de foarte mult timp nu l-am mai văzut în această ipostază.
Și mai cred că doar în sânul familiei mai are puterea să râdă. Pentr că acolo este iubit, apreciat și acolo găsește alinare și sprijin necondiționat, în brațele soției și celor doi copii. La Real e clar că nu mai are motive. Fără șanse de a fi titular, exilat pe banca de rezerve, uitat de unii fani, criticat dur de presă în momentul în care Benitez mizează pe el, dar are prestații îndoielnice, și vorbindu-se tot mai mult de un inevitabil transfer, Arbeloa a pierdut simțul umorului cu care ne obișnuise, a devenit extrem de introvertit și tăcut. Iar această schimbare, care a început cam cu doi ani în urmă, pare mai acută ca niciodată. S-a resemnat trist, pe banca de rezerve, așteptând acele 20 de minute din repriza secundă pe care antrenorul i le acordă.
Câteodată privește tăcut spre teren, spre colegii lui, spre tribune. Privirea îl trădează. Știu că își amintește de momentele în care era titular indiscutabil, în care își ajuta echipa, în care stadionul îi scanda numele în semn de respect. Au trecut toate aceste clipe. Din păcate. E drept că timpul trece necruțător și pentru jucătorii de fotbal, că nu poți rămâne același jucător de la 25 de ani, dar e dureros modul în care acesta își încheie o etapă. Îndrăznesc să spun că cea mai frumoasă etapă din cariera lui fotbalistică. Asta nu doar pentru că alături de madrileni a cucerit trofee importante ci pentru că Arbeloa este „blanco” cu adevărat. De acest lucru, nu ne putem îndoi. În afara faptului că, ani la rândul a contribuit la fiecare succes al echipei, ceea ce demonstrează cu adevărat că Alvaro a iubit cu trup și suflet emblema și culorile clubului, este faptul că întotdeauna el a apărat echipa de răutățile rivalilor.
Ultima dovadă este faptul că el i-a răspuns „inamicului public numărul 1 al Madridului”- Gerard Pique. Chiar dacă Alvaro s-a retras de la națională, cei doi au trăit momente frumoase în sânul Furiei Roja, dar asta nu l-a împiedicat pe jucătorul blanco să își apere echipa de suflet.Așa cum a făcut-o întotdeauna, indiferent de persoana care a atacat clubul sau de consecințe. Da, consecințe. Pentru că, mica discuție pe care a avut-o cu Pique l-a afectat. Ca și cum nu ar fi fost suficient că aproape nimeni nu mai crede în el ca fotbalist, s-a vorbit despre el ca fiind „cono” ( cido), aluzie la prestațiile mai puțin bune și convingătoare. Deși trecea printr-o situație dificilă, Arbeloa nu s-a sfiit să apere echipa și onoarea, aș zice eu, a clubului. Și nu a făcut-o pentru a da bine, pentru a atrage atenția, ci pentru că asta simte. Pentru că e un madridist cu adevărat, pentru că pasiunea pentru Real Madrid îi face inima să bată cu putere. Chiar și în aceste condiții,când plecarea lui de pe Santiago Bernebeu pare iminentă, când cei mai mulți dintre fani au uitat contribuțiile lui și îl văd ca pe jucător ce nu se mai ridică la nivelui echipei actuale.
M-am bucurat totuși că, la ultimul meci al Realului, în momentul în care suporterii lui Rayo scandau insulte ironice la adresa lui, tribunele madridiste au reacționat și l-au ovaționat pe Alvaro Arbeloa, un jucător care merită pe deplin acest tratament. Cred că, în acel moment inima lui s-a umplut de bucurie. La sfrârșit, l-am căutat cu privirea și, chiar dacă eram departe, am simțit că și el a privit spre tribune cu apreciere. Alvaro nu e o persoană ce poartă ranchiună și știu că niciodată nu va putea fi supărat pe fani. Nici pe acești fani mai puțin recunoscători. Pentru el, legătura dintre echipă și suporteri este indestructibilă. La fel ca iubirea și pasiunea pentru echipa lui de suflet, Real Madrid.
Se poate ca viitorul lui să se decidă chiar în această iarnă. Poate că, în ianuarie, va juca ultimul lui meci. Sper doar că tribunele îi vor arăta respectul cuvenit și aprecierea pe care o merită necondiționat. Chiar dacă nu este vorba despre o despărțire imediată, când va sosi și acest moment știu că tricoul alb cu numărul 17 va rămâne în amintirea tuturor. Asta pentru că a fost purtat cu mândrie și dedicație de un jucător care a iubit clubul și care indiferent de situație, l-a apărat.
Zilele trecute, presa spaniolă a vorbit despre o posibilă împăcare între el și Pique. Nu știu ce să cred, dar știu că, dacă a fost așa, Alvaro a făcut-o din nou pentru binele echipei naționale. Pentru că el, întotdeauna va pune pe primul plan binele echipei,pentru că întotdeauna el joacă din inimă și cu inima. Chiar dacă s-a retras de la echipa națională, el își dorește ca aceasta să mai scrie istorie și vrea să aplaneze toate conflictele ce ar putea perturba atmosfera din vestiarul spaniol și așa zguduit de anumiți jucători.
Ar mai fi multe de spus, e cert că Arbeloa a scris și el parte din frumoasa istorie a Madriului. Cuvintele sunt prea simple pentru a-i mulțumi și pentru a-i arăta respectul și aprecierea. Oricare va fi destinul lui, pentru mine Alvaro Arbeloa rămâne unic și îmi doresc să îl văd din nou fericit, zâmbitor și împlinit.
¡Te deseo lo mejor, Alvaro Arbeloa, ejemplo de madridista!
¡Hoy y siempre, gracias!
