Un Cristiano Ronaldo de culoare, chinuit de accidentari si lovit in plin de destin. Acesta a fost Cunningham: talentat cat incape, istet, glumet si neputincios in fata destinului, care l-a ghidat ca o harpie vicleana de-alungul celor 33 de ani de viata.
In 1974 Laurence Paul Cunningham evolua pe Brisbane Road, o micuta arena din Londra. Imbracat in rosu aprins, Laurie a aprins la randu-i imaginatia fanilor lui Leyton Orient prin raidurile sale devastatoare si golurile de exceptie, iar dupa doua sezoane foarte bune s-a indreptat catre West Bromwich Albion. Doi ani de fotbal total sub comanda lui Ron Atkinson si pustiul nascut in Archway langa London Borough of Islington facea saltul incredibil catre…Real Madrid. Pe Laurie Cunnigham putini dintre noi si-l amintesc, majoritatea n-au auzit de el, iar un procent covarsitor il ignora nemeritat.
Primul fotbalist englez din istoria clubului nostru a fugit de fotbalul britanic si a semnat cu Real contractul care l-a facut sa exclame: “Va doresc tuturor sa simtiti macar o data in viata ceea ce simt eu astazi”. Asezat in centrul nevoilor spirituale ale omului vid, fotbalul britanic devenise in anii 70 pretextul si poligonul asupra caruia s-au napustit toate trairile needucate ale multimii. Cunningham facuse senzatie in Anglia in tricoul unei echipe modeste alaturi de Batson si Regis, iar in 1979, Laurie era dorit de primele patru mari echipe din Marea Britanie. Dar a fugit! A fugit vazand cu ochii, cautand cu disperare o lume normala, o lume libera, o lume fara idei preconcepute. Bryan Robson, fostul sau coechiper rememoreaza un episod uluitor petrecut sub ochii sai in 1979: “Eram la Birmingham si castigasem acolo contrar asteptarilor cu 5-3. Laurie fusese magistral: marcase si contribuise la toate golurile. La finalul jocului, ne indreptam cu totii spre autocar. Trei indivizi au spart bariera si s-au apropiat de Laurie…eu urcasem deja si am privit impietrit. L-au lovit in burta, iar saracul Laurie era ingenuncheat. N-am sa uit niciodata acel moment…i-au cerut pe un ton agresiv cu tenta rasista sa le linga bocancii. Unul dintre indivizi era inarmat, iar norocul nostru a fost interventia prompta a fortelor de ordine. Mi-l amintesc pe Laurie urcandu-se in autocar cu lacrimi in ochi…un fotbalist minunat, respins de o societate bolnava”. Cuvintele lui Robson dor si ameninta involuntar perceptia noastra comuna. Masa de “fani” a fost, pe la inceputul anilor ’70, militarizata si nu de putine ori, prin fotbal si-au purtat aceste “armate” razboaiele in timp ce fotbalul, ca eveniment existential, ocupa fara indoiala zona de impulsuri agresive a vietii. Aceasta mutatie, care punea capat vechii definitii a jocurilor sportive si a omului care le practica, era expusa si impusa in sange de catre oameni irationali, agresivi si nesiguri. Cunningham le-a cazut victima…si nu doar o data!
Pentru ca momentele de acest gen, mai mult sau mai putin similare nu le poti numara pe degete. Cand a ajuns la Real Madrid, Laurie s-a simtit altfel. A vazut o parte frumoasa a lumii care-i parea necunoscuta…Spania pentru el a fost raiul, Anglia iadul…sau cel putin, asa a crezut. Dupa primele sale luni la Real Madrid, Laurie a observat si latura domestica a fotbalului. In Spania, partea pacifista a traiului cotidian parea comutata pe fotbal. Confortul casnic, micile placeri, sarmul clipelor intime, educatia de familie a copiilor erau dictate, pentru mase enorme de oameni, de un enorm nomenclator fotbalistic. Iar jucatorii erau apreciati si iubiti. Era fericit! Atat de fericit incat a impresionat intr-o declaratie facuta pe 22 august 1982: “Acest tricou iti obliga chiar si cel mai temut rival sa te respecte. Aceasta tara mi-a schimbat mentalitatea si m-a facut sa cred din nou in oameni. As vrea sa imbatranesc aici…la dracu…daca ar fi sa mor, aici as vrea sa o fac”. Laurie isi regasise calmul, orizontul pierdut. A ramas la Real Madrid pana in 1984, perioada in care a castigat un titlu de campion al Spaniei si doua Cupe ale Regelui. A jucat alaturi de Juanito, Santillana, Del Bosque, Camacho sau Stielike. “Era foarte rapid si artagos. Juca atacant sau aripa stanga, dar era de un sacrificiu incredibil. Mereu se gandea la cel de langa el, nu accepta favoruri, era un tip principial. Stia sa dribleze extraordinar, dar Boskov nu-l lasa. A inteles, a perceput totul ca pe un sacrificiu comun…La finala contra Castillei din 80 a jucat o ora cu crampe…n-a vrut sa iasa, vroia sa dea mereu totul” rememoreaza Gregorio Benito, fostul mare fundas blanco.
A fost nevoit sa plece de la Madrid din cauza situatiei extracomunitarilor si a accidentarilor numeroase, dar in 86 s-a intors in Capitala Spaniei la Rayo, pe un salariu de aproape 10 ori mai mic decat cel care i se oferea in Anglia: “In Madrid m-as intoarce oricand” marturisea Laurie. In perioada Rayo, a fost vazut de cateva ori pe Bernabeu pentru a-si urmari la lucru fosta echipa. Popularitea englezului era mare intre fanii blanco: “Jucam la Rayo si erau multi fani ai Realului care veneau la mine sa ma intrebe pur si simplu ce fac…sau sa-mi aduca aminte nu stiu ce gol…din reflex ma feream de ei. Insa spaniolii m-au iubit, n-am avut niciodata vreo problema acolo” povestea Cunningham. Pe 15 iulie 1989, masina lui Laurie Cunningham a parasit insa carosabilul si a explodat. Cunningham a decedat pe loc la numai 33 de ani…Din masina zdrobita, politia a reusit sa scoata doua lucruri care “supravietuisera” miraculos: o carte a lui Esenin si un fanion cu Real Madrid, agatat la oglinda. Laurie Cunningham a murit in Madrid, orasul in care visa sa imbatraneasca si sa moara, experimentand din pacate nefericirea de a fi liber…dar singur cu propriul destin. Thank you for all, dear Laurie! May you rest in peace!
Despre autor
