Gabriel Cosmin ne impartaseste, mai jos, cateva din amintirile sale legate de Real Madrid…si de Levante
Atunci când eşti madridist şi nu vrei să „laşi de la tine”
În toamna lui 2018 Am mers pentru prima dată pe stadionul echipei cu care ţineam de… chiar de 18 ani, mai exact din finala Ligii Campionilor din 2000. Exact până la acel meci ţineam de câteva sezoane cu Valencia, unde juca cel mai în formă jucător român al momentului, Adrian Ilie. Los Blancos le-au dat liliecilor cu terenul în cap, câştigând cu 3-0 acea finală, iar eu am văzut absolut cel mai bun fotbal de când urmăream acest sport. Plus că Adrian Ilie a jucat şi puţin, semn că era pe plecare, numai bine să schimb şi eu echipa favorită. A fost o alegere bună, dacă vrei să sărbătoreşti mai curând decât să-ţi îngropi amarul în înfrângeri dureroase.
Iniţial eram un suporter ceva mai amical, în sensul că tot pe Hagi şi Gică Popescu i-am susţinut în meciul de Supercupă a Europei pe care Galatasaray l-a câştigat în faţa celor de la Real Madrid. Am urlat de satisfacţie când Hagi „l-a făcut” pe Roberto Carlos, aşa cum o tot făcuse el de vreo 10 ani cu adversarii. Câteva secunde după aia m-am indignat când mi s-a părut că, probabil cel mai bun fundaş stânga din istorie, l-a atacat din spate pe compatriotul nostru şi i-a luat mingea. Părea de roşu clar. Iar arbitrul părea corupt. După ani şi ani am văzut că acel tackling fusese curat ca lacrima, deşi inclusiv lui Hagi i se păruse a fi fault grosolan. Roberto Carlos fusese un adevărat profesionist, a schimbat câteva cuvinte cu Hagi, însă nici pe departe nu a intrat în conflict emoţional cu regele nostru, văzându-şi în continuare de joc. Din păcate, scutul acesta emoţional s-a păstrat mult timp după acest episod, când RC3 a refuzat să vină la meciul de retragere al lui Hagi sau să trimită vreun mesaj… Dar cu timpul Real Madrid îmi deveneau favoriţi. Pe parcurs a venit Zidane, Ronaldo Nazario, Beckham şi echipa a cam devenit un dream-team. A venit golul lui Zidane versus Leverkusen. Finala aia m-a prins în tricoul blanco. Eram şi eu un fel de câştigător prin asta. Aşa se face că treptat am trecut la a fi un suporter. Iniţial nu mi-am dat seama de asta, la vremea aia considerând că meciurile de fotbal trebuie să fie aşa o distracţie de seară, un addendum la o ieşire cu prietenii şi nu o pasiune. Însă, dădeam semne de contaminare… Atunci când echipa a luat-o vizibil în jos, după 2005, am început să pun înfrângerile pe seama norocului adversarului. Dream team-ul rivalilor blau-grana , cu celebra triadă Xavi-Iniesta-Mesi, era văzut de mine ca un mănunchi de erori ale echipei în reconstrucţie a Realului, a apărării în particular. Cu toată apetenţa mea pentru filosofia stoică, iată-mă în 2006 aşteptându-i pe los Blancos la Stadionul Ghencea să iasă de la antrenament în 2006, sau umblând teleleu pe la geamurile hotelului Marriot, unde erau cazaţi! Au urmat momentele de declin maxim din 2006-2010, când echipa abia dacă ieşea din grupele UCL şi înfrângerile consecutive în faţa rivalilor catalani. A urmat acel 5-0 dureros împotriva lor, din care şi astăzi sângerez.
Cum români nu prea mai erau pe la echipele mari, am rămas fidel Realului. Şi bine am făcut, pentru că în 2009 Real Madrid a făcut o campanie de achiziţie uriaşă. Cristiano Ronaldo şi Benzema luaţi din aceeaşi lovitură. Dar rezultatele n-au apărut imediat, acel dureros 5-0 împotriva Barcelonei venind cu ei în echipă… Însă semnele au început să apară. A venit acel gol cu capul al lui Ronaldo din finala cupei regelui din 2011, împotriva duşmanilor de moarte, şi prima dulce victorie într-un ocean de înfrângeri. Echipa dădea semne că va fi iar în picioare ca în urmă cu 10 ani. Au venit întăriri precum Bale, Modric apoi Varane, Kroos. A venit golul sfârşitului timpului din finala UCL împotriva rivalilor madrileni în 2014. Au venit 3 finale UCL consecutive câştigate, între 2015 şi 2018, lucru nemaivăzut în istoria nouă a competiţiei, record stabilit tot de Real Madrid chiar la începutul consolidării ei, când primele 5 trofee au fost câştigate de albi.
Între timp am ajuns să mă împrietenesc cu alţi madridişti români, unii plecaţi prin Europa, alţii ce locuiau în provincie şi care vedeau la locul nostru de vizionare comună a meciurilor, doar pentru acestea. Cineva a propus să mergem chiar pe Bernabeu să vedem echipa live, în acest moment de strălucire maximă. Am susţinut ideea imediat, şi am mers. Însă toată povestea a avut o doză de ghinion, din punct de vedere fotbalistic. După finala UCL câştigată în 2018, a plecat guru-ul fotbalului, Cristiano Ronaldo. Am pierdut astfel din magia de a-l vedea evoluând live. După care, am ales de comun acord în mod neinspirat meciul; ne-am decis pentru un meci uşor împotriva unei echipe care retrogradase cu 1 ani înainte şi care de câţiva ani termina din ce in ce mai jos în clasament: Levante. Nu făcuse cine ştie ce transferuri, dar revenea în La Liga în acel an. Existau toate premisele unui scor fluviu dinspre o echipă ce avea de demonstrat că există viaţă şi după Ronaldo. Şi cum socoteala de acasă nu se potrivesc cu cele din târg, iată-mă şi iată-ne plouaţi de un duş rece al vizionării primului meci pe templul absolut al fotbalului mondial într-o aură de blasfemie; Levante a câştigat cu 1-2 , după un gol înscris de un fost madridist, Morales. Păi cum era aia cu textul unuia dintre cântecele din tribune: „când aveam 4 ani, m-a dus tata să văd stadionul Bernabeu şi să văd campionii”. Şi dacă echipa a pierdut, ce-am văzut? Providenţa părea că ne ia la mişto… În acel moment doar mirajul Madridului şi istoria clubului ne-a mai ţinut cu inima în nori, pentru că echipa părea a fi dezmembrată, deşi băieţii au dat totul pe teren. Preferam să fi jucat mai relanti, în felul acesta mai primeam speranţa că echipa are câţiva aşi în mânecă pentru meciuri mai importante. Dar am constatat o echipă ruptă şi debusolată.
Parcă prezenţa noastră a fost un blestem atunci pentru că echipa asta de ţânţari ne-a făcut mai multe probleme decât Barcelona sau Atletico. În tur, la Valencia, egal 3-3, după un meci în care parcă echipamentul lor a părut mai curând al scârbavnicilor catalani. Sezonul trecut iar ne-au bătut pe Bernabeu 1-2, la fel ca în 2012. Acum 2 sezoane ne-au bătut la Valencia 1-0 cu un … nefericit de gol înscris în minutul 79, tot de fostul nostru jucător, Morales, după ce Real Madrid a dominat copios meciul până atunci. Ce are echipa asta de la coada clasamentului de ne tot face atâtea probleme? Asemenea imprimantei care dă rateuri din reclamă, pai să nu-ţi vină s-o arunci pe scări în jos! Mereu m-am întrebat de ce să „laşi de la tine” când poţi să iei naiba o altă imprimantă. De ce să tot te chinui cu o râşniţă de imprimantă care mai mult sughite decât printează? Ai nevoie de imprimantă? Ia naiba o imprimantă nouă, că nu-i fiinţă vie, nu-i om pe care nu-l poţi arunca. Dacă n-ai bani de imprimantă, se vede că nici userul nu-i bun pentru jobul ăsta. Ia-ţi „naiba” un alt job că nu şti bun de acesta, plus că-i şi prost plătit de nu poţi să-ţi iei o nenorocită de imprimantă!
Măi, fraţi madridişti, şi aşa a făcut Real Madrid cu această imprimantă troglodită numită Levante, din care curg culorile blau-grana, aseară. N-a lăsat deloc de la ea. Nici garda de onoare pe care, cu demnitate ne-au oferit-o pentru câştigarea încă din aprilie a actualului campionat , n-au înduplecat taurul furios madridist la îndurare. 6-0 le-a dat, de parcă a văzut (alb-) roşu în faţa ochilor … Păi să n-o arunci pe scările secunda division? Dincolo de scorul de handbal, echipa arătat ca în timpul lui Cristiano Ronaldo, Vinicius chiar schiţând celebra săritură în piruetă pe care CR7 o face după marcarea unui gol. Aşa să-i ajute D-zeu şi să trăim aceeaşi decadă 2020-2030 precum cea 2010-2020 ! Ca suporter, echipa asta chiar ne-a oferit totul. Mai am un singur dor, cum s-ar zice, un scor similar şi pentru Barcelona. Un 5-0 sau măcar 4-0 împotriva catalanilor ar fi echivalentul aruncării pe scări în jos a imprimantei suguiţătoare, o poliţă plătită pentru cele 3 umilinţe ale ultimilor 12 ani . Şi ei au făcut la fel când au prins Real Madrid demotivat sau obosit…
Deocamdată semnele sunt bune. Mbappe probabil că va ajunge şi el pe Bernabeu din vara asta. Mă gândesc deja unde să mai fie şi el inserat după meciul de aseară… 6-0, cea mai clară victorie a ultimilor ani, şi consolidarea unui moral bun pentru finala Ligii Campionilor din 28 mai, împotriva celor de la Liverpool. Apropos de finală; să nu aud vobe! Îl iubesc pe John Lennon şi o să fiu fanul lui până la moarte. Dar n-am să accept ca echipa din oraşul în care s-a născut să ia trofeul în acest sezon. În niciun caz. Păi să nu-i tragi şi pe ăştia de mână şi să-i pui la podea!?
