Mai jos, aveti ocazia de a citi cum a trait colegul nostru, Mircea, saptamana magia a Madridului!
Enjoy!
Cu greu reușesc să-mi adun cuvinte, sper că potrivite, pentru a descrie această săptămână plină de amintiri și experiențe ce cu greu vor putea fi depășite. Pe 1 februarie, un bun prieten madridist, Octav, m-a întrebat dacă nu mai dăm și noi o tură de Madrid, fiind convinși că ni se vor alătura și alții (așa a și fost, deoarece ni s-au alăturat Radu și, fiul lui, Andu). Având în vedere data, forma pe care o avea echipa noastră (fusesem de curând eliminați de Athletic Bilbao din Cupa Spaniei — nu puteam face și noi o triplă corectă, nu?! — clasic fan Blanco, niciodată nu e suficient :D) și circumstanțele, la momentul alegerii meciului pe care să-l vedem în direct de pe Bernabeu, nu aveam nicio urmă de speranță că vom trăi această experiența — cuvânt mult prea mic pentru ce a fost de fapt.
Precum scriam și mai sus, împreună cu Octav am sondat calendarul viitoarelor meciuri. S-au ivit trei variante: Real Sociedad, Getafe și Espanyol. Cele trei au devenit una singură, deoarece doar atunci puteam amândoi. Și ce bine am nimerit! 🙂 Chiar dinainte de manșa tur a optimilor Champions League, noi am observat că returul semifinalelor ar fi imediat după meciul cu Espanyol. Deloc încrezători că am ajunge până acolo (cine spune că era convins că vom ajunge în finală, sincer, minte) am cam luat în derâdere că vom vedea o semifinală de Champions pe Bernabeu (mai ales că nu se știa dacă returul este pe Bernabeu la momentul alegerii). Și ‘Dios Mio’, ce greșit a fost! O să-mi asum un ‘mea culpa’ față de Real Madrid, pentru că atunci când am ajuns în sferturi, eu mi-am luat bilet de avion, de retur, din Madrid, în ziua de luni. Apoi, Octav a spus că el o să stea și la semifinale, știa, simțea el ceva. Și ghici ce?! Am ajuns acolo. Dă-i și schimbă biletul de avion, modifică-ți toate planurile pe care le-ai făcut, ba chiar mai mult. Și apoi chinuie-te să faci rost la bilet (unii dând refresh la pagina oficială de bilete pentru ore în șir, la interval de secunde, alții lăsând-o pe voia sorții, pe ultima sută de metri — și ce bine a ieșit!). După această introducere nu tocmai scurtă, vă invit să trăiți, prin ochii mei, experiența unei săptămâni la Madrid. Una semana de Champions.
Meciul de titlu, cu Espanyol
Sâmbătă, ora 5 dimineața, după mult prea puține ore dormite, mă întâlnesc cu Octav în aeroport, Radu și Andu (făcând un efort financiar mare pentru a ajunge la meci) urmând să ajungă la 1h după noi. După un zbor clasic de Spania, am ajuns cu bine, iar adrenalina posibilității de a fi campioni, fix când eram noi pe stadion, devenea din ce in ce mai prezentă. Cine are nevoie de somn când ai adrenalină?! Pentru mine este a 4a și a 5a oară când ajung pe Bernabeu, și nu o zic ca laudă, ci ca precursor al prezentării unor superstiții. Le-am spus băieților că de fiecare dată, înainte de meci, mai putin prima dată, când am și pierdut, mănânc la un restaurant aflat în proximitatea Bernabeului, TGI Friday’s. De asemenea, îmi cumpăr un fular specific al meciului. Băieții, cărora le mulțumesc și care nu au râs de aceste superstiții (posibil stupide, dar hai, zi-mi sincer, tu ai risca? Și apoi să pierzi și să te oftici că e de la superstiții?) le-au agreat instant. Ba chiar, Octav, a spus că trebuie să mâncăm și înainte de returul cu City, că deh, superstiții! 😀
Ajunși pe stadion, destul de anxioși (pentru că niciunul nu dorea să-și facă speranțe prea mari, în cazul meu, nu credeam că pot să fiu atât de norocos să asist la câștigarea unui titlu pe Bernabeu) am văzut cum se umple Bernabeul, și cum toată lumea este pregătită de fiesta. Rodrygo (oh, Doamne, cum am ajuns să te iubesc — să ‘trăiești’ Ștefan Bănica, cel O.G. — după ce ziceam că ești supraevaluat) a declanșat fiesta, nebunia, petrecerea de pe Bernabeu cu cele două goluri. Pentru cei familiarizați cu cântecele Realului, cred ca s-a parcurs tot repertoriul posibil. Pe scurt, cât de cronologic posibil (mă scuzați, totul e în ceața după săptămâna asta, încă nu-mi vine să cred ce-am trăit), o să vă listez ce s-a cântat:
- S-a început cu “Madrid, Madrid” și “Ale, Madrid, Ale”
- Apoi, în minutul 5, fanii Espanyol (care ca și echipa lor, de fapt, chiar nu au venit să ne strice sărbătoarea) au început un “Puta Barca” din tot sufletul, cărora li s-a alăturat tot stadionul.
- Apoi în minutul 7, clasicul cântec pentru Juanito. Que grande eres tu, Juanito.
- La sfârșitul minutului 7 a fost omagiat și Cristiano, o adevărată legendă care a trecut prin mult prea multe drame în această viată.
De aici încolo, s-au cam repetat și intercalat următoarele: Como no te voy a querer; Indios decidme que se siente; Pique, cabron, saluda al campeon (și tu, Rubiales, dar ai făcut-o la final. Real Madrid e deasupra oricui, înveți asta, baby steps); Campeones; Nos vamos a Cibeles.
Valurile mexicane într-un stadion plin ochi, cu 65000 de spectatori se vă foarte, foarte frumos. De cum se aude tot stadionul când se cântă, până la pierderea vocii, nu are rost să vă descriu, așa că vă arăt:
https://youtube.com/shorts/8oc9nizspSs?feature=share
Celebrarea titlului, live pe stadion, a fost foarte emoționantă pentru noi, dar mai ales pentru Marcelo, căpitanul nostru, și cel mai titrat jucător din istorie. A fost minunat să te vedem ridicând, din postura de căpitan, primul tău trofeu, Marcelo!
După un titlu, există doar un singur lucru de făcut. Nos vamos a Cibeles! Unde, nu exagerez, erau 300.000 de oameni. Poate chiar mai mulți. Ajungi să te întrebi cum de are Atletico fani, mai ales că-s niște.. plăpumari. O atmosferă minunată, oarecum rezervată în anumite momente, deoarece cu toții știam că nu este gata treaba pe care o aveam de îndeplinit. Madridul simte, Realul simte, Cibeles simte. Madridul a transmis, Realul a înțeles, Realul a livrat.
Meciul de finală, cu Manchester City
O zi ce nu poate fi explicată în cuvinte, imagini, videouri, nimic, dar încercăm. 🙂 Mi-am planificat ziua de miercuri cu lucruri care necesitau maxim de atenție, astfel încât să nu mă gandesc decat la meci. Task failed successfully. Doar la meci mă puteam gândi, aveam o siguranță oarecum stupidă că ne vom califica (doar Real Madrid îți poate inspira că ai șanse chiar dacă pierzi 5-0 în tur), doar Madrid aveam în cap. Hai să mergem pe ore, e mai ușor așa.
Ora 16:30. Plec de la cazare, de pe Gran Via, de la aproximativ 1h de mers pe jos spre Bernabeu. Da, la un astfel de meci te încarci mergând pe jos, pentru că vezi fanii, de toate vârstele, de ambele genuri (nu există mai multe, nu încercați să mă convingeți) plini de speranță și bucurie pentru că ‘hoy juega mi Madrid’. Pe drum, vorbeam cu Octav despre TGI Friday’s, ce să ne comandăm, ca să nu pierdem deloc timp acolo, fiind pregătiți să mergem să întâmpinăm autobuzul echipei înainte de a intra în stadion.
Ora 18:00. Ajuns la TGI Friday’s, comand și pentru mine, și pentru Octav, el ajungând deodată cu mâncare. Mâncăm repede, plătim (sâmbătă am avut gânduri să nu, dar asta e o poveste pentru altă dată), plecăm.
Ora 18:30. Suntem fix lângă stadion, fani deja cu nemiluita, fiecare unde putea. Pe acoperiș, pe gard, pe semafor (da, se stă și pe semafor ca să vezi mai bine), oriunde. Ajunși destul de repede, turnul de control Octav cu cei ai 1,9m ai lui a fost suficient de băiat să mă lase să stau în fața lui ca să văd și eu ceva, mai ales că aveai toate motivele să vrei să vezi cât mai bine astfel de primire.
https://youtube.com/shorts/oQwEkS_x_SI?feature=share
Ora 19:45. Ajung băieții noștri, iar atmosfera se încinge — și de la torțe. Nu că ar fi fost rece, pentru că de la 18:30 s-a cântat non-stop (până dimineața celei de a doua zi se auzeau cântece și strigări pentru Real Madrid). Pura locura cum s-ar zice, minim 200.000 de oameni, toti cu un același scop, cu aceeași dorintă. Lucruri pe care cei din autobuz nu doar că le-au simțit, și le-au însușit. Deși știau ce au de făcut, erau și mai motivați.
Ora 20:30. Ies la încălzire ambele echipe, cei de la Man. City cu 5 minute înaintea noastră. Bernabeu a dorit să-i amintească lui Pep că nu deloc simpatizat, cântându-i-se ‘Pep Guardiola, hijo de puta’. Când au ieșit cei 11 titulari, Bernabeu a prins viață. Pe care n-a pierdut-o până la final. Și mult timp după.
Ora 20:55. Imnul Champions și o coregrafie incredibila, din care fiecare spectator a făcut parte. Sigur a fost văzută de la televizor, dar așa a arătat de la tribună.
Un fan de lângă mine, spaniol, socio, mă întreabă dacă am mai fost pe Bernabeu. Într-o spaniolă stricată, care cel mai probabil îl zgâria pe ureche (pe mine mă zgâria mai rău puțina engleză vorbită de el, so it’s fine) îi spun că e a 5a oară când sunt pe Bernabeu, și că am pierdut doar o dată, când nu am mâncat la TGI Friday’s și nu mi-am luat fular. M-a întrebat dacă am mâncat, i-am confirmat, iar fularul era vizibil. Am făcut această paranteză pentru că devine relevantă în minutul 92.
Ora 21:00. Începe meciul, încep fanii să cânte și mai tare. În minutul 3, ratează Karim prima ocazie, Bernabeu îl incurajează și mai mult.
Ora 21:05. Îmi scrie Octav că a intrat și el, o bucurie emormă.
De aici încolo, renunțăm la formatul cu ore pentru că totul contează. Mai mult ca înainte. Momentul cel mai impresionant, pentru mine cel puțin, a fost când a marcat Mahrez. Fanii lui Manchester City s-au auzit pentru fix 5 secunde, când Bernbaeu a început să susțină echipa și mai mult, chiar dacă nu credeam că se mai poate. ‘Si, se puede’ răsună din tribune, și multe altele. Apoi, reușește Mendy imposibililul, respingând în extremis șutul lui Grealish, Nacho simte asta și cheamă tribunele la joc. Și tribunele raspund convingător. De aici, începe povestea frumoasă și nesperată.
Rodrygo Goes, 21. Radu Dranga, 45. 😀 Am greșit așa mult când l-am criticat încât a devenit unul dintre favoriții mei (a doua zi, la ora deschiderii magazinului, eram la Bernabeu să-mi iau tricou cu Rodrygo) reușește să marcheze de două ori în două minute. După primul gol, Bernabeul a prins un aer mistic, o aură incredibilă, pe care o avem deseori. Și am să explic de ce la final.
Este imposibil de descris ce a fost în tribune, mai ales că cu 2-3 minute înainte de goluri vedeam spectatori, grăbiți, plecând. Sper să nu vă mai intoarceți niciodată pe Bernabeu, nu meritați să susțineți această echipă și nu avem nevoie de voi.
Golul al doilea a lui Rodrygo a venit la nici câteva secunde după ce s-au anunțat minutele suplimentare. Se aude un puternic ‘seis minutos’, iar Bernabeu răspunde. Jucătorii aud și acționează. Am început să plâng mai ceva ca un copil care-și vede părinții după mult timp (ai mei, madridistas și ei, vă iubesc, știu că ați stat lipiți de televizor și că n-a fost ușor pentru voi, dar a meritat, sunt convins). Vă mai aduceți aminte de spaniolul de mai sus? Ei bine, din minutul 92 era cel mai convins că ne vom califica. De ce? Pentru că eram eu acolo. Numele meu devenise ‘El talismano’. Până am plecat de pe stadion nu s-a oprit din a îmi spune așa. Și nu mă deranjează absolut deloc. Ce amintiri, Dumnezeule!
Minutul 93, din prelungiri ce-i drept, Big Benz scoate penalty pe care-l și marchează. Apoi, fiesta se intensifică (nu credeam, din nou, că e posibil așa ceva), dar fiecare om de pe stadion cânta. Fiecare flutura ce putea: steag, fular, tricou, pantaloni. Nebunie, dar susținerea incontestabilă a echipei a continuat. Când un jucător era presat, nu avea nevoie de colegi să afle că are ‘om în spate’, îi striga Bernabeul. Și când joacă și Estadio Santiago Bernabeu, joci în 21.
Din minutul 115 până la final se auzeau doar ‘Si, si, si, nos vamos a Paris’ și ‘Que bote, que bote, que bote El Bernabeu’. Cântece pe care le fredonez și le cânt, inclusiv pe stradă, când văd un fan Real, și ei răspund. Real Madrid eres una grande familia.
De aici până la cazare, pentru că era păcat să mergi cu metroul când drumul oricum trece prin Cibeles, am auzit doar oameni cântând, claxonând, fluturând fulare. Iar în Cibeles, lumea cânta. De toate pentru sus. Como no te voy a querer?!
Am spus mai sus că explic ceva la final. Aș putea să dublez, triplez această poveste cu ușurință, dar am încercat să o scurtez cât de mult posibil și să las video-urile și pozele să vorbească.
PSG, Manchester City sau orice Oil Money Team nu vor putea cumpăra, niciodată, istorie, tradiție și timp. Și nici fani. De ce fani? Pentru că orice fan își dorește ca echipa lui să se califice. Cei mai mari fani ai Realului sunt unii jucători ai echipei (nu tu, Bale). Nacho, Militao, Marcelo, Camavinga (să vă uitați cum a plecat de la Bernabeu), Benzema, Rodrygo, Valverde, Casemiro, Modric, Carvajal, Hazard, Kroos sunt foarte, foarte mari fani Real Madrid. Își doresc ca echipa lor să câștige de fiecare dată și nu concep înfrângerile. Știu că Real Madrid e mai important decât orice. Și este. Și va fi, oricine ar încerca altceva.
SI, SI, SI, NOS VAMOS A PARIS!
