Dimineata zilei de vineri, 15 mai, 2015. Povestea incepe, ca toate istoriile care povestesc miracole, cu detaliile mai putin cunoscute. La Barcelona trebuie sa fie undeva peste 22 de grade. Pe drumul de la baza de pregatire catre casa imaginile se scurg cu repeziciune. O scurteaza prin El Prat de Llobregat si cand se pregateste sa faca dreapta spre Parc de Montjuic, telefonul suna agresiv. “Si, amor, ya, vengo!”…
Macarena Rodriguez, iubita sa, tocmai il anuntase ca parintii sai au ajuns. Veneau tocmai din Curtis, o provincie din nord-vestul Spaniei, regiunea Galicia. Posibil ca multi dintre voi sa nu stie exact cum sunt galicienii. Nici nu prea conteaza…pentru ca cine s-ar putea lauda ca stie ceva cu adevarat sigur despre acest neam pasional care-si aduna parca fiecare resursa in jurul unui autoportret discret si derutant? Pentru opinia generala totusi poate e bine sa amintim ca galicienii seamana spun unii cu britanicii. Ei nu sunt publici, nu le place sa iasa in evidenta. Sunt oarecun privati, personali, disciplinati, ordonati, extrem de incapatanati cu naivitate si abili doar in arta de a indura consecintele propriilor trasaturi. Galicia este o comunitate a contrastului economic. In timp ce coasta de vest, cu marile sale aglomerari urbane si cu industriile sale de pescuit si de productie, este prospera si creste in populatie, landul rural (intre Ourense si Lugo) sufera si se lupta cu somajul si terenurile agricole tot mai proaste (asa numitele minifundios).
Parintii sai au crescut fiecare in cate-o zona diferita a regiunii, dar se simt galicieni cu acte in regula. Si-au pastrat demnitatea indiferent de situatie, dar autoportretul derutant si discret al galicienilor traieste si in ei inca de la prima impresie. Lucas se grabeste spre casa inchiriata de cei de la RCD Espanyol.
Se simte bine la Barcelona, dar resimte absenta parintilor de multe ori. Arde de nerabdare sa-i vada, trecusera deja 2 luni de la ultimul meeting de familie. Isi parcheaza ordonat masina sport, trage adanc aer in piept, isi aranjeaza camasa alba ca nu cumva maica-sa sa-i atraga iarasi atentia si se indreapta spre casa.
Pustiul crescut in apropiere de Elviña si-a codificat asa cum a fost invatat acasa, toate acele fixatii ale manierismului excentric pe care le au fotbalistii contemporani. Este cuminte, il preocupa stiinta, politica, participa la acte caritabile si joaca fotbal la un nivel mediu in Spania. Pare multumit, iar zambetul sau cuceritor ii lumineaza fata atunci cand deschide usa si o zareste pe maica-sa. Imbratisarea materna prelungita este oprita brusc de sarutul rapid primit de la Macarena. Urmeaza Celestino Vazquez la rand, tatal sau, omul care a crezut mereu in el. Legatura puternica dintre cei doi este vizibila. Parintele inca ii spune Luquiño, asa cum il alinta inca din copilarie cand pustiul batea ratacit mingea pe maidanele Institului Enseñanza Secundaria inainte de a pleca spre Madrid.
Familia se pregateste de o masa copioasa in cel mai pur stil galician cand telefonul lui Lucas suna din nou, la fel de agresiv. Pustiul se scuza afisand acelasi zambet cuceritor si pleaca vorbind la telefon in curte. Discutia parea intima, iar Macarena arunca rapid o privire pe geam. O femeie, oricat de frumoasa si sigura ar fi ea, n-are cum sa nu fie geloasa nu? Doua minute trec insa si Lucas intra inapoi in camera. Tabloul e impresionant: sapte oameni asezati ordonat la masa in living, Macarena cu ochii sai mari si frumosi atintiti direct catre iubitul ei, mama cu mana dreapta la inima speriata la vederea fiului cu lacrimi in ochi. Lucas plange, ca un copil. Plange ca si cum ar fi aflat o veste socanta. A murit cineva? A patit Luquiño ceva? Jose, unchiul sau pare cel mai barbat si se ridica de pe scaun. “Que pasa?” pare o intrebare nesigura. Nu i se reaspunde. Lucas se clatina si isi priveste iubita. Perfect emotionata si speriata, Macarena Rodriguez se apropie aproape instantaneu de el, ii saruta lacrimile si-l intreaba ce s-a intamplat. Telefonul agresiv suna insa din nou…Lucas n-are putere sa raspunda. Priveste blocat smartphone-ul care pare sa devina deja enervant. Macarena ia insa fraiele in maini. Din disperare, din curiozitate, din teama, din gelozie…naiba mai stie de ce a facut-o. La telefon e vocea unui barbat. Joan Collet, presedintele clubului Espanyol Barcelona se arata surprins. Macarena isi scuza rapid iubitul si il asculta pe Collet. “Transmite-i tu, ca am uitat sa-i zic, nu trebuie sa ajunga nimic in presa pana in iunie, da? Hai, aveti grija de voi”. A fost momentul in care toata lumea s-a lamurit. “Ne intoarcem la Madrid!” a anuntat femeia, care si-a imbratisat iubitul cautand resurse pentru a-l incuraja. Ulterior avea sa povesteasca o parte din acest episod intr-o revista locala.
379 de zile mai tarziu. 28 mai 2016. Locatia se schimba. Suntem la Milano aproape de ora 22:15 locala. Numarul 18 de la Real Madrid, Lucas Vazquez Iglesias este aruncat in lupta de Zinedine Zidane in finala Ligii Campionilor. Dupa un sezon minunat in tricoul echipei sale de suflet, Luquiño avea sansa de a evolua in cel mai important meci din viata sa. Il inlocuieste pe Karim Benzema, unul dintre cei mai buni atacanti din lume. In fiecare sprint se simte pasiunea. Fiecare contact dezvaluie intensitate. Fiecare secunda care trece pentru galicianul blanco este importanta. Perfect nereprezentativ pentru megacultura aroganta a fotbalului comercial, Lucas Vazquez este extrem de reprezentativ pentru madrilenii din intreaga lume. Lupta, transpira, munceste, vrea sa faca cinste emblemei pe care o poarta cu mandrie pe piept. A visat la acest moment, dar n-a indraznit nicio clipa sa spere cu adevarat ca s-ar putea intoarce. Ca visul i s-ar putea implini. Partida se duce in prelungiri si apoi se indreapta spre penalty-uri. Priveste in jur si vede emotii pe chipurile unor eroi ai celebritatii. Cristiano, Bale, Ramos, Modric, Pepe…cu totii resimt incarcatura momentului. O simte si el, dar isi aminteste data de 15 mai. Ziua in care Joan Collet i-a intrerupt masa in familie pentru a-l anunta ca Real Madrid ii va plati clauza de rascumparare. Anestezia finalei Ligii Campionilor este totala, iar emotiile sunt gata sa-l cuprinda complet. Isi face curaj pentru ca e primul care va executa un penalty decisiv pe San Siro. Exceptand obisnuitele transferuri galactice care ii dau, macar o data pe an forma unei echipe superbe, Real Madrid apare rar intruchipata de alergatori inestetici si calfe tacute. Lucas este unul dintre ei si stie asta. Cu calmul copilului care se juca pe maidanele din Curtis, Lucas saruta mingea si trage plasat scuturand plasa portii lui Oblak. Realizeaza abia apoi incarcatura momentului si cedeaza. Cedeaza intr-o descarcare splendida in fata fanilor merengue care-i celebrau reusita. Arata inspre emblema de pe tricou si o saruta pe drumul spre centrul terenului. Peste cateva minute Real Madrid avea sa cucereasca al 11-lea trofeu continental cu Lucas intre protagonisti.
24 de ore mai tarziu, Lucas e pe Bernabeu. Alaturi de toti ceilalti colegi si de 80 de mii de fani blanco. Bernabeul, acest camp de bataie si suferinta muta e martorul unui nou episod memorabil. Este invitat sa ia cuvantul. Glasul ii tremura, dar e un tip inteligent si stie ca trebuie sa depaseasca momentul. Data trecuta era in sanul familiei. Acum totul e public. Iar galicienilor nu le placa asta, am stabilit. Isi fixeaza un punct fix in aer si priveste parca in gol. Lacrimile care l-au tradat pe 15 mai il tradeaza insa din nou. Mult mai discret. Dar il tradeaza! Si ce daca, e tot in familie! A doua sa familie, cea blanco! Emotia i se simte in glas, emotiile i se citesc pe chip. “Cand eram mic, ai mei m-au invatat ca Real Madrid nu are egal…” spune Lucas. Aproape sa izbucneasca in plans, primeste 80.000 de maini intinse. Vocile fanilor blanco se unesc apoi intr-un cor splendid: “Lucas Seleccion, Lucas Seleccion, Lucaaaas Seleccion”. Colegii simt momentul emotionant si canta la unison alaturi de fani. “Visele nu au limite! Halaaa Madriiiiid!” incheie Lucas afisand acelasi zambet cuceritor. Peisajul s-a schimbat: Lucas e acum campion al Europei si imbraca tricoul pe care il iubeste cel mai mult. El, in schimb e acelasi. Acelasi tip cuminte, disciplinat, ordonat, privat… care s-a transformat in erou …din toata profunzimea pe care noi poate n-o credem potrivita cu oamenii de rand…din pasiune…din nimic. E eroul nostru si asa va ramane de-aici incolo!
