Cand a venit, dupa Mourinho, in primul sau mandat la Real Madrid, i-am dorit tot ce e mai bun lui Carletto, caci imi doream tot ce e mai bun mie.
Dar era o lupta ce se dadea in mine, recunosc. Pe de o parte, eram extrem de dezamagit ca Mourinho nu mai era antrenorul nostru si – mai ales – ca fusese nevoit sa plece in forma in care a fost nevoit sa plece, de aceea, partea rautacioasa si revansarda din mine parca dorea ca succesorul lui sa esueze, ca sa se demonstreze tuturor ca Jose era cel mai bun antrenor pentru noi si ca…eu aveam dreptate 🙂 (apropos si de articolul precedent).
Pe de alta parte, bineinteles ca imi doream sa aiba succes, caci iubesc acest club mai mult decat orice persoane individuala ce e legata de el la un moment dat, indiferent in ce pozitie (jucator, antrenor sau presedinte).
Viata alaturi de el in acel prim mandat a fost un roller coaster, m-a trecut de la gheata la foc si invers de cateva ori. Pana in minutul 93, imi cristalizasem, totusi, o parere despre el, cam cu vreo 10 etape INAINTE de acel minut 93, iar hotararea mea era clara ( in mintea mea ) : imi doream sa luam UCL prin minune, dar sa schimbam antrenorul. Evident, totul ar fi fost groaznic daca am fi pierdut acea finala, in special pentru ca era impotriva unuia din oamenii pe care ii …cum sa zic, sa raman politicos…plac cel mai putin din tot fotbalul si impotriva echipei pe care o plac aldoileacelmaiputin, ca sa zic asa :). Totusi, daca s-ar fi intamplat nenorocirea asta, singura mea consolare ar fi fost ca scapam de Carletto.
Nu imi placea nimic in acel prim mandat. Nu imi placea jocul, strategia lui, managementul jucatorilor, faptul ca punea accent doar pe relatia cu jucatorii…ce sa mai…nimic!
Mi se parea ca regresaseram evident de la Jose, desi stiam ca in acel climat otravit, trebuia sa continuam fara Jose.
A venit acel minut 93 pe care o sa mi-l amintesc toata viata si totul s-a dat peste cap. Caci in minutul 92, cum imi spunea un prieten bun de aici, Michel era noul antrenor al Realului, ceea ce – privind in spate – ar fi fost o mutare tare proasta 🙂
Dar a venit acel minut si am stiut ca vom mai avea de petrecut (iar eu de suferit) alaturi de Carlo inca un an…cel putin.
Anul urmator a fost acea serie de 22 victorii la rand si m-am gandit ca poaaaate m-am inselat si poate Carletto este, totusi, ceea ce ne trebuie. Apoi suita de esecuri la rand si un dezastru pe toata linia la final de sezon, asa ca ne-am despartit fara niciun fel de regret ( din partea mea).
La plecarea sa, credeam cu tarie ca e un lucru bun ca am scapat de el si nici nu ma gandeam ca il voi mai vedea din nou pe banca noastra.
Anii au trecut, am avut parte de fericirea deplina, apoi de un pasaj tare intunecat, apoi de revenirea lui Zizou, care m-a facut sa retraiesc primul mandat al lui Carlo, apoi de revenirea total neasteptata la echipa noastra.
Cand a venit a doua oara, am avut din nou sentimente amestecate (mixed feelings 🙂 ).
Pe de o parte, de data asta ma bucuram ca inlocuia vechiul antrenor, caci credeam ca trebuie neaparat sa schimbam tot ce tinea de Zizou. Imi doream cu ardoare reconstrucite din temelii si stiam ca Zizou nu e omul cu care sa o faci. In plus, eram de parere ca atinseseram Everestul ce putea fi atins cu Zizou si trebuie sa ne despartim, ba chiar la vremea aceea credeam ca oricine ar veni, ar face treaba mai buna. Pe de alta parte, cand am vazut ca vine Carlo, adica Zizou 2 sau Zizou 1, caci nu mai stiu care pe care a influentat atat de mult incat sa semene atat de tare, mi-a cazut putin lumea in cap, caci am crezut ca am dat din lac in put.
Totusi, fericirea ca am scapat ( mii de scuze, Zizou, I will always love you, dar nu mai veni antrenor 🙂 ) de fostul antrenor m-a facut sa fiu optimist, ba chiar atat de optimist incat am si castigat un pariu cu prietenul meu bun, caruia i-am spus ca fara sa aducem nimic notabil ( si nu am adus, ba chiar am pierdut 2 piese notabile) vom castiga un trofeu major cu noul antrenor. Si am castigat 2, sunt convins ca prietenul meu nu s-a suparat, ca doar vorba aia “preferi sa fii fericit sau sa ai dreptate?”
Si a inceput al doilea mandat, in care am gasit parca un alt antrenor. Nu tehnico tactic, ca oricum eu nu ma pricep la astea, nu vad “schimbarea din 4-3-3 in 4-4-2 sau 4-2-4, cu RW transformat in nr 9 ce vine din banda”….ati inteles ideea. Nici dpdv al celui mai mare defect pe care cred ca il are acest antrenor, acela de a fi un foarte rau manager de personal :). Ci acolo unde eu sunt foarte impresionabil, adica la latura umana.
Ce vad acum la Carlo e un suporter, cam cum era si Jose. Evident, mai rece, mai calculat, mai profesionist ca Jose,, este alt temperament. Dar parca simt dragostea si bucuria de a servi si apara clubul nostru, mult mai mult decat in primul sau mandat. Inca ma exaspereaza cu guma aia pe care o mesteca atunci cand lucrurile merg prost, inca ma exaspereaza cu schimbarile facute in min 70, desi noi simtim nevoia de schimbare din min 40, inca ma exaspereaza cu incapatanarea de a nu da nicio sansa unor jucatori si a da credit nelimitat altora. Si multe altele.
Dar imi vine mereu in minte scena care a avut loc dupa ce am castigat 14, cea in care se vede cu Florentino si – aproape plangand – ii spune “Presi, multumesc ca m-ai adus inapoi”
Pentru un suporter ca mine, ASTA valoreaza mai mult decat orice, sunt un sentimental (sper, totusi, ca nu in sensul in care il descria Dostoievski pe Fiodor Karamazov : “era sentimental. Hain si sentimental”) 🙂
Am vazut acolo ce mi-am dorit sa vad toata viata la cineva care apara clubul meu :loialitate si dragoste, mai presus de profesionalism, calitate robotica, rezultate prin munca depersonalizata, etc. Am vazut…un FAN Real Madrid.
Mi-am adus aminte de acel moment ieri, cand am vazut un clip scurt, sper sa il gasesc maine si sa il pun in comment, in care Carletto e intrebat ceva de catre… cineva, cred ca un ziarist, dar nu sunt sigur, iar tot ce raspunde el, pe un ton de ultras de data asta, fara legatura cu vulnerabilitatea aratata in episodul descris anterior : HALA MADRIIIIID ! HALA MADRIIIIID !
M-a uns pe suflet, recunosc.
In plus, trebuie sa mai recunosc un lucru. Banuiam, hai sa nu ma dau mare si sa spun STIAM, ca va face mai mult decat Zizou, banuiam ca venirea lui va reprezenta, totusi, valoare adaugata fata de momentul in care eram cu Zizou, dar, trebuie sa admit, chiar nu ma asteptam sa ia toate cele 6 trofee. OK, nu le-a luat intr-un an, le-a luat in 2 ani, dar tot ramane -dpmdv – o mare preformanta.
Pentru asta, jos palaria, ma declar invins si bucuros ca ma declar invins de Carletto si ii doresc sa raman la noi si la anul, indiferent ce se va intampla in semifinala cu Etihad City. Pentru ca deja il vad ca pe unul de-al nostru, iar alor nostri le iertam incapatanarea, incremenirea intr-un management al resurselor ce e destul de neperformant :), infrangerile in fata unor adversari modesti (Barcelona lui Csavi)…ce sa mai, aproape orice.
Stiu, insa, ca daca, Doamne fereste, performantele vor scadea, oricat ar fi el de al nostru, va trebui sa ne despartim de el, asa cum am facut-o si de alt “al nostru” ZZ, atunci cand ajunseseram intr-un moment in care era necesar, pentru viitorul clubului. Dar eu sper ca acest moment sa nu vina sau sa vina cat mai tarziu pentru Carlo. Caci, din nou, asta inseamna sa vina cat mai tarziu pentru noi, pentru Real Madrid.
Hala Madrid ! Hai cu o surpriza frumoasa impotriva lui Etihad, poate punem mana pe 15!
PS : Mi-a mai venit in minte o scena ce m-a bucurat foarte tare, cea in care batranul Carletto se da in stamba si danseaza alaturi de Vini, Rodrygo si Militao (parca), dar si cea care este cap de afis pentru acest articolas, celebra scena a trabucului (alta decat cea … mai celebra) 🙂
Despre autor
