…am venit să îţi spun că îmi pare rău că a fost nevoie de prea mulţi ani ca să ajung la tine. Am venit să îmi cer iertare pentru că n-am putut face mai mult la momentul potrivit. Am venit să îţi mulţumesc că ai apărut, să îţi mulţumesc că ai fost motivul meu de a da înainte cu fiecare ocazie, să îţi spun că de fiecare dată când am fost în impas n-am avut nevoie de nimic altceva, doar de un gând îndreptat către tine, acelaşi gând care nu m-a lăsat să pic şi acelaşi gând care m-a determinat să mă menţin.
Ştiu, ştiu că pentru tine nu sună ciudat. Ştiu că tu mă înţelegi. De asemenea, am venit să îţi reamintesc că te am în gând înainte să adorm şi, de altfel, când mă trezesc. Orice fac eşti acolo, undeva, în subconştientul meu. În permanenţă. În prezent se petrec multe la tine acasă. Dar chiar şi aşa, continui să simt că eşti acel ceva care mă susţine de ani buni încoace, continui să merg înainte oricât de rău, dificil sau complicat ar fi. Printre altele, cel mai mult aş vrea să îţi mulţumesc pentru tot ce m-ai învăţat, pentru ceea ce ai clădit în mine, pentru cum m-ai construit în toţi anii ăştia. Nu mi-ai spus niciodată nimic, nu îmi vorbeşti, însă ai ştiut să comunici cu mine în mod indirect. Între noi nu e nevoie de cuvinte, nu e nevoie de priviri. Comunicăm spiritual, cred. Nu vreau să uit să îţi mulţumesc că datorită ţie oamenii cu care mă reîntâlnesc întamplător după ani de zile, după un: “Bună, ce mai faci?” veneau cu întrebarea: “Mai ţii cu Real Madrid?”. Aşa îşi aduc oamenii aminte de mine… În viziunea multora, eu trăiesc prin tine. Şi îmi place la nebunie.
Şi mai am să-ţi mai spun ceva. Multe. Poate prea multe. De fapt, nu să îţi spun. Ci să îţi cer. Iertare. Vreau să îţi cer iertare. Să mă ierţi pentru momentele când te-am subestimat. Să mă ierţi pentru momentele în care nu am crezut în tine. Au fost şi astfel de momente. Şi îmi pare rău. Dar e inevitabil. Uneori poate nici chiar tu nu crezi. Te rog să mă ierţi şi pentru prea puţinele meciuri pe care le-am pierdut din prea multă oboseală. Fii fără griji, nu jucai atât de plictisitor! Dar ştii că a doua zi recuperam.
Mai am să-ţi mai spun că au fost multe dimineţi când simţeam ca pentru tine deschideam ochii. Sau momente când am simţit că tu eşti o raţiune şi că pentru tine respir. Şi din nou, ştiu că tu mă înţelegi şi că nu ţi se pare că exagerez. Eşti liniştea, remediul si refugiul meu. Mai ţii minte când chiuleam de la şcoala ca să te văd la tv sau pe net? Mai ţii minte când era să îmi sparg capul de bucurie că marcai? Atât de neatentă cu tot ce îmi ieşea în cale… Sau când m-a găsit frate-miu tăvălită în cameră, pe jos, după finala UCL din 2014, cu faţa aproape de ecran, de tine, de fapt. Şi cu tricoul în mână, la piept. Intrată, parcă, în transă.
Am venit să vărs lacrimi de bucurie la întalnirea cu tine. Cea mult aşteptată. Dar ce păcat că la sfârşitul lui noiembrie au avut loc întamplări involuntare, inevitabile şi astfel n-am mai putut ajunge la tine, la etapa pe care o disputai, la meciul pe care orice fan al fotbalului îşi doreşte să îl vadă pe viu şi că n-am mai putut, aşa cum îţi promisesem, să îţi spun faţă în faţă tot ce ţi-am spus mai sus, nu? Ce păcat că încă o dată îţi fac declaraţii din faţa unui amărât de pc. Dar pentru a miia oară închid ochii când scriu. Şi mă imaginez acolo. One day! Apropo, ştii chestia aia din piept care pulsează o viaţă de om? Din punct de vedere fotbalistic, pentru tine bate.
Despre autor
