Fri. Sep 21st, 2018

Ce face finala din om pentru al treilea an consecutiv

Mă chinui. Mă chinui din seara de 26 mai să scriu ceva. Sunt prea fericită și nu îmi găsesc cuvintele. Mă gândesc la multe.

De exemplu, mă gândesc la anul trecut când am ieșit din pub-ul unde am vizionat finala și am spus cuiva, foarte încrezătoare, că și anul 2018 tot al nostru va fi. Mă gândesc la toate emoțiile acumulate pe tot parcursul competiției în acest sezon, mă gândesc la toate fricile și la orice moment în care am simțit că aveam să clachez din cauza tensiunii. O tensiune pe care am avut-o și sâmbătă seara și care a fost vizibilă.

La golul 3 al echipei mele, mi-am luat steagul din spate fiindcă îl aveam înfășurat la gât (nu mă pregăteam 😆) și am mers undeva lângă un perete, m-am pus jos și am început să plâng, a venit cineva la mine și mi-a oferit un scaun și mi-a spus să nu stau pe jos. Îi mulțumesc, a fost mai ok să plâng pe scaun. 😁 Apoi, după terminarea marelui meci, am fost singura din acel loc care s-a comportat ca și cum am pierdut, am dramatizat, am plâns. Probabil pentru că infernul trăit luase sfârșit și mă simțeam eliberată.

Sunt atât de multe lucruri de spus, încât nu știu cum să le așez. Mă gândesc inclusiv de la pașii făcuți spre pub, până la cât de rău mi-a fost când s-a terminat. Mă gândesc și la ziua de dinainte, la ziua aceea de vineri în care am purtat o discuție cu mine și mi-am zis: „Tu mâine chiar ai o finală de văzut, realizezi?”. Mă gândesc la modul în care am tremurat și la cum bătăile inimii o luau razna la fiecare fază. Mă gândesc și la momentul când am fost egalați și am simțit nevoia să mă îndepărtez un pic de locul în care eram, ca să vorbesc din nou cu mine și să îmi spun că mai e până la final, că nu e cazul să o iau razna momentan și că trebuie să aștept cu încredere și răbdare.

Mă gândesc la toate încurajările de dinainte și la toți ai mei care îmi faceau gesturi „calm down” cu mâna. Mă gândesc până și la faptul că am urcat și am coborât din pub de o sută de ori, tot din prea mare agitație, fiindcă nu-mi găseam locul nicăieri. Mă uitam la ceas încontinuu, voiam să vină cineva la mine și să îmi spună: „E 00:00, a trecut, sunteți campioni!”. De ar fi fost atât de simplu… Mă gândesc la momentele când îmi luam privirea de la meci ca să mă uit la toți ai mei, la cum cântau, la cum se manifestau, la cum își puneau mâinile în cap, la cum strigau. Și zâmbeam… pentru că ei, toți ai mei, sunt exact definiția a ceea ce înseamnă acest club, clubul meu. Mă gândesc la cum am tras aer în piept când am luat tricoul pe mine înainte să plec. Și mă gândesc la cum l-am ținut în mâini și la cum l-am privit când l-am dat jos. Ce ușurare! Mă gândesc la dimineața aceea în care nici nu deschisesem bine ochii, că mă și luase inima. Era ziua finalei! Era 26 mai! Când trecuse timpul?

Mă gândesc la ce atitudine de războinică am avut anul trecut și la ce teamă mi-a fost anul acesta. Ce diferență! Nu m-a speriat adversarul, ci gândul că toți erau împotriva noastră . Dar echipa mea s-a impus! A dovedit încă o dată cine e. Ca să-mi lase mie amintiri. Real Madrid insistă să-mi lase amintiri. Doamne, și ce amintiri! De asemenea, mă gândesc la toți oamenii care m-au căutat după să mă felicite, ca în fiecare an. Le mulțumesc! Mă gândesc la ce am în suflet și la cum e să fii campion. Mă gândesc la când am fost oprită pe stradă de cineva pe care nu cunosc ca să mă întrebe dacă țin cu Madrid, văzându-mi tricoul, iar eu am răspuns: „Da, altfel fotbalul n-ar mai avea sens!” și mi-a răspuns: „Bravo ție, e cea mai bună decizie!”.

Într-un final, mă gândesc la cifra 13 și la faptul că știu că nu va fi cu ghinion, la faptul că nu ne vom opri aici și, evident, la faptul că undeva acolo există un stilou mereu cu rezerva pusă, pregătit să continue să scrie istorie! Doamne, ce frumos e să fii madridista! Hala Madrid, mi hermoso Madrid!

Nota: Articolul poate fi citit si pe site-ul https://viziuneajocului.wordpress.com