In amintirea lui Pedro de Felipe

Browse By

“Era rau, era foarte rau. Daca te prindea cu fata la minge, chirurgul de la San Isidoro iti devenea cel mai bun prieten. Daca erai cu spatele la minge, plecai acasa cu mai multe vanatai decat puteai aduna intr-un an de detentie la Guantanamo. De trecut nici nu se putea aduce in discutie: daca treceai, iti semnai sentinta”. Una dintre cele mai bune descrieri facute vreodata lui Pedro de Felipe, apartine lui José Martínez Sánchez Pirri, fost coechipier al luo Don Pedro la Real Madrid si unul dintre cei mai mari fundasi din istoria clubului nostru.

Pentru cei care nu-l cunosc exact, Pedro Eugenio de Felipe Cortes s-a nascut pe 18 iulie 1944 la Madrid. Ieri ar fi implinit 72 de ani. N-o mai poate face. Pe 12 aprilie 2016 l-am pierdut. Cateva randuri aruncate de “presa de casa” si un adio elegant al clubului Real Madrid plus un turneu care-i va fi dedicat.

Don Pedro a evoluat intre 1964 si 1972 pentru gruparea blanco, trecandu-si in palmares o Cupa a Campionilor, cinci titluri de campion al Spaniei si o Cupa a Regelui. A fost una dintre piesele de rezistenta ale Madridului anilor ’60, un deceniu dominat de gruparea madrilena. De Felipe a venit la Madrid de la vecina de cartier, Rayo, pentru a-l inlocui pe legendarul Santamaria. N-a costat nici pe departe multi bani, dar cine a vazut Madridul acelor ani isi aminteste cu entuziasm de pasiunea sa dusa la extrem. Pentru ca De Felipe a fost unul dintre acei fotbalisti inestetici, perfect constienti de lipsa sa de calitate tehnica, dar hotarat sa lase o amintire eterna in inima oricarui suporter blanco.

Marele Miguel Munoz a fost cel care l-a intampinat la primul antrenament: “Ai grija, ai venit la cel mai mare club din lume. Tot ceea ce trebuie sa faci este sa muncesti. Iar cand joci sa o faci simplu, cat mai simplu. Sa nu ne complicam viata reciproc, vale?”. De Felipe l-a ascultat. A tacut, a inteles, a muncit si a progresat. Dupa ce in primul an a bifat doar 4 meciuri in umbra marelui Santamaria, in anul urmator a adunat 45 in toate competitiile. In cativa ani era deja un jucator esential pentru Madridul acelor ani. Progresul sau i-a adus faima, dar si responsabilitate. Se simtea obligat sa arate lumii ca poate juca la Real Madrid. Se simtea mandru ca imbraca acel tricou. In sezonul 1969-1970, Real Madrid evolua in prima etapa a campionatului contra marii sale rivale, FC Barcelona. La catalani, in atac, Bustillo, un pusti abia transferat. Dupa primele 45 de minute, Bustillo reusise o “dubla” pentru gruparea azulgrana…la 5 minute de la reluare, se indrepta spre al treilea gol al sau. A fost oprit din drum de Pedro de Felipe, fundasul de fier al Madridului care l-a zguduit brutal pe Bustillo, accidentandu-l grav. S-a ridicat apoi de la pamant si intr-un gest de repulsie si disperare a mers catre primul jucator catalan care i-a iesit in cale scuturandu-si printr-un gest larg tricoul cu emblema blanco. Era mesajul sau de razboi. Era mesajul unui madridista autentic care arata lumii intregi ca e mandru ca imbraca acel tricou indiferent de ceea ce facuse sau de ceea ce se intamplase pe teren. Acest fel de a trai fotbalul, iubindu-ti clubul cu o pasiune care pare dusa la extrem a disparut undeva in negura acelor ani. Astazi, fotbalistul orgolios si pasionat, desprins de determinismul propriei fise sociale si menit sa sublinieze faptul ca “foamea” de performanta e, de fapt, o stare morala, nu un dictat biografic, a disparut. Tocmai acest tip obsedat de fotbalul pur a cedat, treptat, locul unui personaj care atunci cand intra pe teren o face pentru a-si confirma statutul extrafotbalistic. Fotbalistul de azi, este de regula prizat drept un factor de mondenitate selecta. Dresata de PR, noul star al vremurilor noastre gusta din placerile superioare ale omului subtire si se lanseaza pe piata achizitiilor de masini scumpe, case de lux sau femei ieftine. Sau, dupa caz, devine stindardul marilor gale de moda, stabilind, astfel, in ochii unui public recunoscator, ca e arbitru al elegantei. Pedro de Felipe era exact opusul acestui tip de jucator. Plecat dintr-o familie saraca, Pedrito a inteles din start ca singura lui speranta in viata e fotbalul. Si ca prin fotbal poate invinge foamea. Asa a ajuns sa transforme foamea din stomac in foame de performanta si asa a ajuns sa faca istorie la Real Madrid. Nu va fi niciodata amintit pentru masinile cumparate, pentru casa inchiriata in care a murit sau pentru sotia sa supraponderala. A trait modest, a jucat bine si a murit destul de sarac. “Presa de casa” care ataca astazi orice actiune de marketing a Madridului si orice transfer “galactic” reusit de club l-a uitat pe De Felipe. A uitat tipul de jucator care a fost Pedro de Felipe. Intentionat sau nu, nici nu mai conteaza. Pentru ca e complet inutil sa promovezi alte valori decat cele moderne, dar sa uiti atat de usor trecutul pe care pe semne, il venerezi. Se numeste ipocrizie si este condusa pe cel mai scurt drum catre senzatia de greata totala, de tot felul de interese ascunse. Episodul de mai jos nu il veti gasi aproape nicaieri. Dar el exista. Si desi e dureros, e important.

Dupa zece luni de lupta dura si tratamente infioratoare la clinica de reabilitare Cemtro, De Felipe a fost adus acasa. Nici macar nu stia ca boala e atat de grava, pentru ca familia a incercat sa-l protejeze atat cat a putut. Si-a pierdut pe rand, in decurs de cateva zile elasticitatea, mobilitatea si treptat, memoria. A slabit enorm si nu mai amintea nicio clipa de barbatul puternic imbracat in alb si admirat de milioane de suporteri. “Nu va puteti imagina cum arata sau cum se simtea. Nici macar n-am putut sa intru sa-l vad” spune Pirri, fostul sau coechipier, un tip extrem de dur, doborat de imaginea ultimelor zile din viata fostului sau coleg.  Cineva a avut insa puterea sa intre in camera lui Pedro de Felipe si sa-l salute pentru ultima oara pe cel care i-a fost unul dintre idoli in copilarie. L-a gasit acolo pe Julio Iglesias, uriasul cantaret spaniol, mare suporter blanco si care s-a simtit de asemenea dator sa-l imbratiseze inainte de Marele Final pe unul dintre idolii sai.

Cand a intrat in camera lui De Felipe, aproape ca s-a prabusit. Muntele de om care veghea defensiva copilariei sale era acum un tip de nici 40 de kilograme. A simtit nevoia sa se aseze si sa traga aer in piept. Emotionat si cu lacrimi in ochi l-a sarutat pe frunte si l-a strans de mana. Aproape sigur, De Felipe nu l-a recunoscut, dar marturisesc apropiatii … a zambit. Dupa trei ore a plecat de acolo bulversat, confuz si cu picioarele tremurande. Din poarta casei, unul dintre fii lui De Felipe a fost auzit apoi vorbind la telefon cu sotia sa: “Stai linistita, am rezolvat. Florentino Perez a fost aici sa-si ia ramas bun de la tata. Am plans cu totii. A fost foarte emotionant. Nu-ti face griji, va plati el totul…”

Left Menu Icon
Real Madrid Romania