Sarbatoarea blanco prin ochii unui gentleman desavarsit

Browse By

Rar vezi un asemenea om in lumea fotbalului de astazi. Discret, extrem de elegant, usor antisocial, foarte atent, un gentleman desavarasit. Autocarul campionilor este directionat spre strada Padre Damian. Cristiano Ronaldo, Gareth Bale, Pepe, Sergio Ramos sau Iker Casillas sarbatoresc un trofeu castigat pe merit in fata marii rivale din Catalunya. Pe strazi s-a declansat nebunia, iar mii de oameni isi onoreaza idolii. Madridul e din nou alb, iar Plaza de los Cibeles isi asteapta campionii.

Un singur om e reticent. Real Madrid TV isi fixeaza camera pe el. In studio, invitatii vorbesc despre “omul momentului”, dar obiectivul camerei il prinde rar in prim plan. Nu e trist, insa nici vesel. E insa mult prea calm pentru un asemenea moment fastuos. Nu pare linistit, din contra, in memorie revede fiecare faza desfasurata pe Mestalla. Analitic din fire, mereu atent la detalii, isi aseaza geometric cravata impecabila isi trece mana prin parul alb si priveste in gol. Stie ca la Valencia, atat echipa sa, cat si rivala de moarte, au jucat slab, cu o paloare care sugereaza ca pe Mestalla s-au batut dintr-un reflex abia intretinut de istorie si rivalitate, doua copii palide ale echipelor care dictau pe orice teren in ultimii ani. Omul stie ca Real Madrid a fost indiscutabil copia ceva mai reusita, pentru ca au atacat cu acea ferocitate hranita de friguri, ploi, inacapatanare, ura. Insa nu se poate bucura. Nici nu are cum, pentru ca un asemenea profesionist alege calea analizei si tacerii cand alte doua titluri mari sunt in joc.

Autocarul isi urmeaza drumul si se indreapta spre Cibeles. Zidane, usor desprins si el dintr-un film mut, se apropie. Zambeste, face cu mana in stil victorian apoi se alatura coltului tacerii. Zona unde Paul Clement si William Vecchi sarbatoresc e ceva mai departe. In doua incercari succesive dar nereusite, cei doi incearca sa-si convinga prietenul sa celebreze. Politicos si elegant, ii refuza. Chiar si pe ei. Se aseaza pe ceva nesigur in timp ce autocarul pluteste zgomotos printre gradini desavarsite si vile zabrelite in asteptarea impactului fericit cu Plaza campionilor.

Isi aminteste in tot acest timp o vorba veche pe care bunul sau prieten, Arrigo Sacchi o pomenea des: “Orice mare succes e nesigur. Nu sunt si nu voi fi ultimul antrenor concediat cu medalia de gat”. Ezita sa zambeasca, ezita inclusiv sa-si ridice in stilul caracteristic spranceana, apoi se ridica in momentul in care autocarul se opreste. Baietii coboara pentru a indeplini ritualul clasic de decorare a zeitei din Piata. Iker, Alvaro, Bicho cu totii incearca sa-l ademeneasca in jocul lor. Refuza din nou politicos. Isi aseaza inca odata geometric cravata si paseste agale. Parca in gol…Ar fi putut fi si momentul sau. Dupa mii de clisee clonate zilnic printre tastaturi elegante, dupa milioane de banalitati impaturire in prestigiu, dupa zile negre si clipe grele, acesta putea fi si momentul sau. Accepta insa tacit ideea comentariului public, care devine datorita unui ofsaid mental evident, un soi de conversatie mondena autoritara. Publicul care pana mai ieri parea sa priceapa indemnat de o masa masiva de jurnalisti comandati, doar anecdota, scandalul, barfa sau picanteria, acum ii scandeaza numele. Accepta si aceasta idee si isi continua mersul agale. Spectacolul din Plaza de los Cibeles e total. Confetti, lacrimi de bucurie, tumbe a la Marcelo Viera, zambete largi, cantece si scandari de fericire.

Cu mainile in buzunar, distinsul domn cu par alb isi continua interpretarea proprie. Pare deja sa gandeasca tactic urmatorul meci, constient ca finalul de sezon poate schimba toata aceasta noapte de bucurie frenetica. Stie ca fara aceasta autocenzura lucrurile pot scapa de sub control. In astfel de momente e probabil cel mai important sa intervii cumva. Nu poti sa opresti bucuria unor oameni care au muncit enorm pentru un trofeu, dar in mod discret, ii poti face sa intealaga ca mai au mult de munca. Si doar el o poate face, asa cum numai el stie sa o faca: printr-o eleganta vecina cu tristetea. E constient ca fara aceasta atitudine menita sa inspire pasiune pentru sport si libertatea acestor forme de creatie a sportului, opera se stinge, iar autorii incep sa semene intre ei…cu primul om de pe strada…cu vecinul de bloc si in cele din urma cu noi, cei care nu facem nimic altceva decat sa comentam rautacios.

Carlo Ancelotti nu seamana cu nimeni. Nu e Special, nu e Alesul, nu e Maestrul, nu e nici macar Mister. Dar are ceva ce putini antrenori de fotbal in aceasta lume mai au: diplomatie, eleganta, caracter, inteligenta si mister. Toate sub acelasi costum impecabil ce “paseste” agale spre autocarul campionilor, autocar care urmeaza sa-i conduca pe madrileni spre unul din restaurantele celebre ale Capitalei, intru continuarea bucuriei cucerii celei de-a 19-a Cupa a Spaniei. Acolo probabil ca va spune o gluma, asa cum obisnuieste, apoi va redeveni serios si elegant. Pentru ca trebuie…

Real Madrid Romania