Câteva zile până la El Clasico și atâtea gânduri… Cred că foarte mulți dintre suporteri simțim teamă. Știm cu toții că echipa noastră nu are cel mai bun sezon competițional,încă simțim un gust amar atunci când privim clasamentul și ne întrebăm nostalgic „Ce-ar fi fost dacă?”. Încă trăim cu speranța că poate La Undecima ne va aduce zâmbetul pe buze, acum, la final, dar drumul e greu. Speranța va fi mereu prezentă în inimile noastre, dar uneori nu e suficientă. Mai ales pentru suporteri, pentru noi cei care vărsăm lacrimi de furie, de disperare, de neputință atunci când echipa pierde. Noi, cei care citim ziarele, ascultăm știrile și simțim durere atunci când vedem cum se vorbește la adresa echipei noastre. Cum ne critică, cum ne acuză mereu ( ba că suntem favorizați de arbitru, ba că avem noroc la tragerea la sorți, ba că între jucători nu există relații de prietenie), cum ne râd în nas atunci când cedăm în fața adversarilor, cum încearcă să sublinieze că Ronaldo nu mai intră în galeria fotbaliștilor de top. Da, am să îl aduc din nou în discuție pe Cristiano Ronaldo. Poate e redundant, poate e plictisitor pentru unii dintre voi, poate că eu nu am dreptul să vorbesc despre el. Se prea poate.
Se apropie El Clasico. Și nu e doar o nouă pagină din istoria întâlnirilor între eternele rivale. E un meci pe viață și pe moarte. E un meci, care, deși nu pare, are o miză uriașă: orgoliul blanco. Acel orgoliu care ne este atât de rănit, încă simțim durerea înfrângerii din tur, acel meci care ne bântuie… Madrid, învinsă pe Bernabeu, fanii dezamăgiți huiduindu-și idolii, noi, în fața televizorului punându-ne zeci de întrebări. Nu mai vrem ca povestea să se repete.
Nu o să lansez de această dată ipoteze, nu o să îmi fac speranțe, vreau acum doar să îi transmit ceva lui Cris. Lui Cristiano Ronaldo. Zilele trecute, am citit o carte a lui Luca Caioli despre lusitan. Mi-a plăcut foarte mult. M-a făcut să îmi dau seama de ce întotdeauna l-am admirat pe Cristiano Ronaldo.Tot zilele trecute, am auzit din nou o mulțime de aberații din partea cunoștințelor ( bineînțeles, suporteri ai altor echipe), din partea presei ( după ce Ronaldo a ratat penalty-ul împotriva bulgarilor și Portugalia a pierdut amicalul, după ce presa lusitană speculează că Ronaldo va deveni din nou tată, dar nu se știe exact cine e mama), tot zilele trecute vedeam din nou un video cu fanii echipei Malaga strigându-i „ sal del armario”. Tot atunci, mi-au defilat prin minte toate criticile aduse de-a lungul vremii lui Cristiano Ronaldo. M-am întristat. Și, imediat, când am început să citesc acea carte, m-am simțit vinovată. Am simțit că te-am trădat, Cris! Am simțit că am fost una dintre acele persoane care cred că nu mai arăți nimic în fotbal, că ești aproape de o cădere iminentă. Chiar dacă eu nici când nu m-am gândit la asta, mă simțeam totuși vinovată…
[su_quote]„Familia este piatra mea de temelie”[/su_quote]
Te-am regăsit în paginile acestei cărți și mi-am amintit de ambiția ta incredibilă ( „ Curajul de a merge mai departe indiferent de câte ori ești dărâmat!”), de spiritul de sacrificiu ( „În momentele dificile înveți multe despre propria-ți persoană), de motivația ta ( „ Să nu te oprești din a-și stabili obiective! Aceasta este cheia succesului.”), de lucrurile care te inspiră și te ajută să mergi mai departe ( „Familia este piatra mea de temelie”). Toate acestea te definesc pe tine, cel mai bun jucător al nostru. Cel mai iubit jucător al echipei de suflet. Și, poate cel mai contestat.
Tind să cred că îți este greu, că duci o luptă interioară. Nimeni nu știe ce e la tine la suflet. Nimeni nu știe la ce te gândești atunci când pui capul pe pernă, noaptea târziu. Unii vor spune că te gândești la mașinile tale scumpe, la milioanele de euro din conturile tale…..Alții vor spune că te gândești la antrenamentul de mâine dimineață sau la familia ta. Doar tu știi adevărul.
Și tot tu, mai știi, cât ne dorim noi să le demonstrezi lor, contestatarilor, cât de mult se înșală în privința ta. Sună a răzbunare și știu că tu spuneai că acest cuvânt nu există în vocabularul tău. Și știu că greșesc când îți spun că trebuie să le demonstrezi. Tu nu trebuie să mai demonstrezi nimic. Ai făcut-o întotdeauna, doar că așa suntem noi, oamenii, veșnic nemulțumiți…. Acolo, pe terenul lor, te vor huidui și îți vor arunca vorbe urâte, îți vor zâmbi sfidător, dar noi știm că, pe tine, presiunea nu te afectează, ci te face mai puternic.
Mi-am promis să nu îți cer nimic, dar iată că o fac. Sâmbătă, tot acolo,pe terenul lor, al eternilor rivali, când vei avea mingea la picioarele tale fermecate, să îți spui așa cum ai făcut la primul tău meci : „ Șutează bine, Cristiano!”. Nu îți place răzbunarea, dar noi avem nevoie de ea. Tu trebuie să ne vindeci rănile, tu cel care spuneai că atunci când pășești pe teren ești neînfricat! Sâmbătă e nevoie să strălucești așa cum ne-ai obișnuit! Cristiano, nu uita, orgoliul blanco, suporterii, echipa, istoria, tu însuți…
PS 1: Am regăsit în carte o reflecție de-a ta care m-a făcut să înțeleg multe: „ Nimic nu este ușor în viață. Dacă ar fi, nu ne-am naște plângând!”.
PS 2: Îmi ești dator! În ziua aceea, când am venit să te văd, la Valdebebas, pe ploaie, nu ai oprit mașina pentru autografe. Nici nu am avut timp sa fac o poză, căci parcă ai zburat. Dar nu te-am condamnat nici măcar o secundă. Pentru mine, ai rămas tot Cris… Ca pentru toți suporterii madridistas! Cristiano, te rog, șutează bine!
