Pentru mine „protagoniştii serii” au fost două obiecte: steagul şi eşarfa. Lăsând la o parte dezbaterile despre meci, fiindcă ştie toată lumea cum s-a desfășurat jocul între cele două echipe, o să povestesc cu drag care au fost stările, de fapt.
Am fost mai madridista ca oricând. A fost o finală care m-a făcut să imi doresc enorm ca echipa blanco să câștige, astfel că am simțit că pot să ajut într-un singur fel: manifestându-mă ca niciodată! Am sărit cu riscul de a rupe scaune şi mese, am fluturat steagul până am simțit că rămân fără mâini, am strigat până am simțit că nu voi putea vorbi prea curând.
Efectele s-au simțit când am ajuns acasă: mâinile şi picioarele îmi tremurau şi aveam o amețeală de toată frumusețea, plus palpitații. Nu degeaba simțeam nevoia tot mai des să ies afară din pub după terminarea meciului fiindcă nici aer nu mai aveam. Şi n-am băut deloc. Şi nici cu somnul n-am stat prea bine. Am stat şi am recapitulat. Tot. Mă gândeam cu câtă ardoare m-am închinat la inceputul meciului şi la cum îmi era sufletul după golul primit. La pauză am ieșit afară şi am început să mă plimb cu steagul în spate şi cu eşarfa la gât, mă gândeam departe, gândeam negativ, voiam să mă pregătesc pentru ce era mai rău, dar ceva îmi spunea că trebuie să imi sparg plămânii în continuare, pentru ei, că va fi bine.
Auzeam eternul: „Hai, că mai e o repriză!” şi parcă mai rău mă panicam. Am intrat la a doua repriză şi am continuat cu datoria de madridista. Am mers la locul meu, m-am urcat ba pe scaun, ba pe masă, nu mai aveam stare, voiam mai mult de la partea a doua a meciului. Şi am început să mă calmez după ce au început şi golurile să curgă. În favoarea noastră.
Partea amuzantă e că golurile veneau unul după altul, iar privirea mea era sus în stanga ecranului, priveam în speranța că se va termina mai repede deoarece emoțiile deveneau de nesuportat. A fost un meci care, totuși, mi s-a părut că s-a terminat numaidecât. A fost un meci care m-a făcut să simt recunoștință față de alegerea făcută, din nou. E minunat să fii madridista! E minunat să te întorci cu 11 ani în urmă la clipa când ai ales să „porți” sânge blanco în vene şi să realizezi că fiecare salt pe care îl faci la meciuri nu e în zadar. E minunat să închizi ochii în timp ce cânți şi să simți ceea ce emană tricoul de pe tine! E minunat să te îndrepți către locul în care sunt toți frații tăi madridista, iar pe drum să te vada fani spanioli pur sânge şi să strige: „Hala Madriiid! Vamos a ganaaar!”, iar tu să ii saluți fluturând eşarfa de la încheietura mâinii.
E minunat să vezi că toți poartă aceeași culoare şi să te gândești că ei te înțeleg, că ei chiar te înțeleg legat de ce simți şi ce momente trăieşti. E minunat ca la final să simți că eşti sleit de puteri, nu pentru un motiv oarecare, ci pentru că ai creat amintiri. Dar cel mai minunat e să ai 12 motive să mergi „adelante”: Cristiano Ronaldo, Casemiro, iarăși Cristiano Ronaldo, Asensio, Zizou, trofeu cu două urechi, steag, eşarfă, tricou blanco, emoție, tremur, palpitații şi decimotercera!
Articolul scris de Claudia Rotaru poate fi citit si pe site-ul Viziunea Jocului
