Bogdan Socol – “Jurnalul unui iubitor de fotbal” la Lisabona

Browse By

Astăzi este mâinele pe care Real Madrid și Atletico îl așteaptă de ieri. Un ieri de dimensiuni diferite, dar cu aceleași conotații și cu un unic țel: apogeul în fotbalul elitelor din Europa. Pentru galactici, acest ieri înseamnă 12 ani, pentru Atleti, patru decenii! Însă, pentru fiecare, odiseea spre Stadionul Luminii a părut o veșnicie! Acum, cele două armade de conchistadori madrileni stau față în față la porțile gloriei pe tărâmul de unde au plecat cei mai mari exploratori ai omenirii. Dar nici Real și nici Atletico nu ar ajunge în necunoscut, ci în eternitatea destinată marilor învingători ai Planetei Fotbal!

De mai bine de un secol, Atleti a fost nevoiașul Madridului ce a privit cu jind la fastul și opulența aristocraților de la Real. Dar în fața Judecătorului Suprem în Fotbalul European, Cupa cu Urechi Mari, cele două rivale vor fi puse pe picior de egalitate timp de 90 de minute. Iar la final, doar cel mai bun cu adevărat se va putea bucura de gloria deplină și va deveni Stăpânul Absolut al Madridului.

Un oraș, două echipe, o rivalitate intensă! O finală, o ambiție, visul suprem în fotbal!

De peste 100 de ani, Real și Atletico au împărțit o pasiune mistuitoare pentru supremație în Madrid. Acum, tot în Peninsula Iberică, dar la Lisabona, cele două rivale sunt înaintea unui moment unic, cum nu au mai trăit și poate nu vor mai trăi veodată: se vor duela pentru intrarea în legendă! Fie că va fi La Decima pentru “los blancos” sau Primera pentru “los colchoneros”!
Dacă Atletico va câștiga, va fi cea mai glorioasă și mai sălbatică performanță, un triumf care va fi pomenit decenii la rând de acum încolo, poate și pentru că fanii ar simți că nu mai poate fi repetat sau îmbunătățit. În schimb, dacă Real va învinge, va celebra victoria la fel de pasional ca și la precedentele nouă Cupe ale Campionilor. Însă, de îndată ce puțin praf se va așterne peste La Decima, antrenorul și jucătorii blanco vor fi sub aceeași presiune extremă pentru a cuceri al 11-lea trofeu în sezonul următor.
Nu am crezut vreodată că ceea ce începe extrem de prost se poate încheia foarte bine, dar chiar așa au stat lucrurile la finala UEFA Champions League. Am fost extrem de nerăbdător să ajung la Lisabona de îndată ce am aflat că eu voi comenta punctul culminant al sezonului european alături de Andrei Niculescu, cu vreo două luni înainte. Mai vizitasem capitala Portugaliei în urmă cu zece ani și îmi doream să mai revin, numai că nu am mai avut ocazia până acum. Dincolo de atmosfera boemă, de peisajele pitorești, de străduțele abrupte și extrem de înguste, dar de un farmec aparte, de briza oceanului care te învăluie într-un parfum exotic sau de soarele care îți zâmbește aproape în permanență, oamenii locului, foarte ospitalieri și foarte calzi, sunt cei care fac din Lisabona un oraș și mai frumos.

Am plecat împreună cu Andrei Niculescu și Adrian Glodeanu, același trio din deplasarea de pomină de la Barcelona, din octombrie 2013, astfel că, înaintea plecării, tot făceam haz de necazul de atunci. Îi spuneam chiar lui Adi: “Ai grijă să-ți iei telefonul bun cu tine!”, aluzie la aparatul care-i fusese furat în Catalunya. Numai că pocinogul a căzut tocmai asupra mea! Am plecat foarte devreme din București, la 5 dimineața, ceea ce a însemnat că aproape nu am pus geană pe geană toată noaptea, iar în cele patru ore de zbor doar am apucat să fur câteva clipe de somn. Ideea este că imediat ce am aterizat la Lisabona, am trecut de controlul vamal și ne-am recuperat bagajele de cală, m-am trezit fără rucsac. Parcă suferisem o ștergere de memorie, o spălare de creier fix în acel moment și nu mai știam, pur și simplu, ce am făcut cu el! Ce mă bulversase așa de tare? Cum eram cazați la Radisson Blu, un hotel partener al finalei Champions League, am beneficiat de întreg protocolul organizatorilor și de toată ospitalitatea lor. Astfel, am fost preluați de îndată ce ne-am ridicat bagajele de cală de niște voluntari pentru a ne conduce la mașina care urma să ne transporte la hotelul nostru. Chiar când să ne punem bagajele în mașină, am sesizat absența rucsacului. În acel moment, m-a izbit parcă o lovitură în moalele capului, m-am albit instantaneu, m-au trecut toate apele, am simțit cei mai reci fiori posibili pe șira spinării, m-a apucat tremuratul și mi s-a uscat gura, dându-mi seama de daune: tableta, aparatul foto, buletinul și permisul de conducere, toate informațiile scoase pentu meci, cardul de credit, mai multe ziare și reviste străine și o carte. Am alergat disperat înapoi, uitându-mă în stânga și-n dreapta, doar-doar o să-mi zăresc bagajul uitat în vreun colț al aeroportului. Dar, nici urmă de el! Am vorbit imediat cu cineva de la securitate, i-am explicat ce mi s-a întâmplat și el a făcut tot ce era necesar pentru a-mi fi permis accesul în zona de vamă ca să verific dacă nu cumva mi-am lăsat rucsacul lângă cureaua bagajelor de cală. Nu am avut succes nici aici, așa că am mers și la biroul poliției din aeroport pentru a-mi expune cazul. Tipul de acolo, foarte amabil, a încercat să mă liniștească și mi-a spus că dacă bagajul meu va fi găsit cumva în aeroport, acesta va fi predat poliției și eu l-aș putea recupera. Mi-a lăsat numărul de telefon unde să sun mai târziu pentru a verifica dacă rucsacul meu a ajuns cumva la ei, iar mie nu îmi mai rămânea decât să sper într-o minune.

Am plecat cu inima îndoită spre hotel, încercând să-mi amintesc deja ceea ce îmi scrisesem pentru comentariul finalei. Toată introducerea de mai sus era în bagajul pierdut! De la hotel, am mers la stadionul Da Luz pentru a ne ridica acreditările și pentru a realiza câteva stand-up-uri pentru știrile Digi Sport și Digi 24. La arena Benficăi, nu mai exista aceeași rigurozitate precum la Londra în urmă cu un an, în sensul că nu mai trebuia să trecem printr-un filtru precum cel de la controlul corporal din orice aeroport. Însă, acreditările se ridicau și aici personal, pe baza actului de identitate, iar eu a trebuit să îi explic și omului de la biroul de presă de ce mă legitimez cu pașaportul și nu cu buletinul: acesta din urmă se afla în rucsacul dispărut. Norocul meu a constat în faptul că înaintea plecării mi-am luat cu mine și pașaportul! După ce mi-am luat acreditarea, am pătruns în incinta arenei. Imediat, chiar la intrare, am remarcat cum tronează impunătoare statuia lui Bela Guttmann, antrenorul maghiar ce a adus Benficăi cele două Cupe ale Campionilor din palmares, dar și care a aruncat un blestem cumplit în 1962 asupra grupării vulturilor. Nici până în prezent, Benfica nu a mai câștigat vreun trofeu european, deși a disputat nu mai puțin de opt finale. Și totul a pornit de la momentul în care Guttmann a solicitat o mărire de salariu după câștigarea Cupei Campionilor Europeni în 1962 în fața marelui Real Madrid, cu Di Stefano, Puskas sau Gento.

Președintele de atunci, António Carlos Cabral Fezas Vital, l-a refuzat pe maghiar, ba mai mult, l-a demis, socotind că genialul Eusebio va putea să ducă Benfica din nou pe culmile gloriei continentale, chiar și fără Guttmann. Numai că Mister Bela a lansat o profeție-blestem: “Nici în 100 de ani, Benfica nu o să mai câștige o cupă europeană!” Iar ce s-a întâmplat în ultimele două sezoane m-a făcut și pe mine să cred că e ceva necurat acolo! Modul în care Benfica a pierdut cele două finale consecutive de Europa League a fost extrem de dureros: și în 2013 și în 2014, echipa lui Jorge Jesus a fost mai bună, dar a trebuit să suporte pelinul înfrângerii. După eșecul la penalty-uri în ultimul act cu Sevilla, de la Torino, din 14 mai, colegul meu, George Dobre, a rostit ceva memorabil: “Iartă-i, Bela Guttmann!” Numai că eu m-am gândit că vina nu îi aparține doar antrenorului maghiar și chiar am postat pe contul meu de twitter că președintele Benficăi din 1962 ar trebui deshumat, iar osemintele sale să fie sfințite pentru că el a declanșat furia năprasnică a lui Guttmann! Poate doar așa să scape vulturii de blestemul secolului! Estadio da Luz ar fi putut deveni prima arenă din istorie care, timp de câteva zile, găzduiește ambele trofee continentale inter-cluburi, însă destinul a fost din nou potrivnic Benficăi. Cu toate acestea, clubul îi este recunoscător lui Bela Guttmann pentru ceea ce a realizat și de aceea, statuia sa este la loc de cinste pe Da Luz, așa cum este cazul și cu monumentul dedicat lui Eusebio, regele Benficăi și al fotbalului portughez, decedat la începutul lui 2014. Statuia acestuia, amplasată în fața tribunei oficiale, a devenit un loc de pelerinaj pentru fanii fotbalului de pretutindeni, care au decorat-o cu tot felul de steaguri, fulare si fotografii pentru a-și arăta recunoașterea, chiar și dincolo de moarte. Printre miile de obiecte așezate la picioarele lui Eusebio, remarc un drapel tricolor pe care scrie: “Mulțumim, Eusebio! România” și mă gândesc imediat și la geniul nostru din iarbă, dispărut și el prea repede, nea Gicu Dobrin … Pentru Gâscan, din păcate, nu există un asemenea monument, care să adune toată recunoștința de care ar fi meritat să se bucure după ce a plecat dintre noi.

Am lăsat nostalgia deoparte și am sunat după prânz pentru prima dată la poliția aeroportului pentru a afla dacă s-a găsit rucsacul meu. Mi-a răspuns o doamnă, care m-a rugat să-i vorbesc în franceză, iar eu m-am conformat și i-am expus din nou cazul meu. Numai că și în franceză, și în engleză, și în portugheză, și în română și în toate limbile pământului ăsta, răspunsul ar fi fost același: “Încă nu am primit nimic, dar reveniți mai târziu cu un telefon, poate se găsește până atunci!” Nu mi-am pierdut optimismul și am continuat să sper. Aveam nevoie și de odihnă, așa că în jurul orei 15:00, am căzut într-un somn adânc, în care speram să revăd filmul evenimentelor din aeroport și să îmi amintesc unde aș fi putut să-mi las bagajul sau măcar să-mi amintesc cu exactitate tot ce îmi scrisesem despre finală. Nu s-a întâmplat niciuna, nici alta, însă măcar m-am trezit mai odihnit. Am decis să merg chiar eu la aeroport să mai pun întrebări despre rucsac: după ce am fost din nou la poliție, fără vreun rezultat, am mers și la biroul de bagaje pierdute. Tipul de acolo mi-a spus că nu mă poate ajuta cât timp bagajul nu a fost rătăcit în timpul zborului, dar că trebuie să mai am răbdare și să mai revin la poliție ori seara, fie a doua zi, dimineața. Totuși, ceva în privirea și în tonul acestui om m-a făcut să nu îmi pierd definitiv speranța!

Cu toate scenariile posibile în minte, m-am îndreptat spre stadion, unde urmau antrenamentele oficiale și conferințele de presă ale celor două finaliste. Pe drumul cu una dintre mașinile puse la dispoziție de sponsorul competiției, Ford, am intrat în vorbă cu șoferul și l-am întrebat dacă are vreo favorită pentru finala de a doua zi. La care băiatul de maximum 25 de ani mi-a răspuns răspicat:

– Sper să câștige Realul pentru Cristiano! Deși, mereu, mi-au plăcut outsiderii, astfel că nu m-ar deranja nici dacă ar triumfa Atletico!
– Dar tu cu ce echipă ții din Portugalia?, l-am întrebat eu.
– Cu Benfica, normal, mi-a spus ca și cum nicio altă variantă nu ar fi fost posibilă.
– Și totuși ești fanul lui Ronaldo, care a jucat la rivala Sporting?, am încercat să-l provoc.
– Asta nici nu mai contează acum. El reprezintă Portugalia, mai înainte de toate și ne-am bucura cu toții pentru succesul său. Mai ales că știm că își dorește foarte mult trofeul și îl și merită pentru tot ceea ce a făcut pentru echipa noastră națională!
– Și nu vei fi fanul lui Tiago, care a jucat în trecut la Benfica?
– Asta a fost demult, iar Tiago s-a retras deja din națională. În schimb, la Real, pe lângă Cristiano, mai sunt Pepe și Fabio Coentrao, a continuat băiatul de vreo 25 de ani de la volan.

Același discurs aveam să-l întâlnesc la toți localnicii cu care am interacționat, fie că era vorba de vânzătorii de la chioșcurile de ziare, alți șoferi sau recepționerii de la hotel. Toți țineau pumnii Realului pentru eroul lor, Cristiano. Această dovadă imensă de iubire necondiționată și recunoștință față de Ronaldo m-a impresionat la culme.

Mi-am adus aminte că în 1994, când Hagi a ajuns la Barcelona, am încercat să fiu și simpatizantul catalanilor, dar, pur și simplu, nu am putut să-mi trădez dragostea blanco. În schimb, toți cei atinși iremediabil de religia numită “benfiquism” se transformau în fanii devotați ai lui CR7 la marea finală, ștergându-și din memorie, parcă, rivalitatea locală cu Sporting. Parcă și stelele se aliniaseră în așa fel ca Ronaldo să îndeplinească la Lisabona, capitala țării sale, minunatul vis pentru care a venit la Real Madrid: să devină cel mai bun jucător din lume în echipa campioană a Europei. Până la finală, Cristiano se dovedise talismanul-coral al “galacticilor”: stabilise un nou record de goluri într-un sezon de UEFA Champions League, 16, și în toate meciurile în care marcase, trupa lui Ancelotti nu făcuse cunoștință cu amarul înfrângerii…(Va urma)

Textul scris de Bogdan Socol face parte din cartea “Jurnalul unui iubitor de fotbal” care va aparea in curand

Left Menu Icon
Real Madrid Romania