Despre meciul pierdut sâmbătă după-amiază împotriva lui Atletico Madrid s-a scris mult şi s-a vorbit şi mai mult. S-a arătat către antrenor, către jucători, către întreaga strategie a echipei care dădea semne de oboseală cu mult înaintea derbyului. Pe lângă multe altele, vă prezentăm opinia lui Juan Manuel Rodriguez, o comparaţie între două echipe ale Realului, aflate însă în situaţii asemănătoare: aparenta imposibilitate de a face faţă, în mod repetat, unei rivale. Atunci era Barcelona lui Pep, acum este Atletico al lui Simeone. Comparaţiile cu fostul antrenor nu au rolul de a diminua rolul actualului tehnician, ci doar de a prezenta o soluţie care, atunci, s-a dovedit viabilă. La finalul articolului se află un citat din cartea portarului Jerzy Dudek; sunt amintirile lui, legate de reacţia vestiarului după o înfrângere cu 5-0 împotriva Barcelonei. Această a doua situaţie nu urmăreşte, de asemenea, să umilească pe nimeni, ci doar să prezinte şi un alt mod de a reacţiona, altul decât participarea la o petrecere minunată, la câteva ore doar de la o înfrângere ruşinoasă. În speranţa că nimeni nu se va simţi jignit şi cu relauarea ideii că nu se urmăreşte construirea statuii nimănui, vă prezentăm cele două texte. Sunt doar nişte opinii, care trebuie tratate ca atare.
„De la 0-4 al lui Mourinho, la 0-4 al lui Ancelotti”
Motivul pentru care Jose Mourinho a semnat pentru Real Madrid a fost, printre altele, mai putin importante, acela al acceptarii provocării pe care o presupunea antrenarea clubului blanco într-o Ligă dominată absolut de FC Barcelona. Daca ar fi fost comod, Mou probabil ar fi ales să rămână în Italia, unde este idolatrizat sau, şi mai bine, ar fi acceptat propunerea repetată lui Abramovich sau pe aceea a Federatiei Portugheze de Fotbal. Dar nici Il Calcio, nici Premier, nici Portugalia, pe care o va antrena într-o zi, nu ar fi constituit pentru Mou o provocare similară aceleia de a antrena o echipă creată excusiv pentru a câştiga într-un campionat dat ca pierdut pentru multi ani de orice analist, din cauza existenţei în acelaşi vestiar al eternei rivale, a lui Messi, Xavi, Iniesta, Puyol, Pique, Alves, Valdes sau Busquets .
Mourinho a venit în Spania pentru a-l testa pe Mourinho. La venire, Mou a găsit nişte fotbalişti profesionişti, convocaţi la echipele naţionale în cea mai mare parte, care aveau însă un moral scăzut şi care se considerau mai slabi ca jucători decât cei ai Barcelonei. Problema era atât fotbalistică, dar mai ales psihologică. Cu trecerea timpului, făcând abstracţie de antimuorinhiştii mai recalcitranţi care îi reproşează că nu a câştigat Champions, ne dăm tot mai bine seama de adevărata valoare pe care au avut-o cei 3 ani pe care Mourinho i-a petrecut aici. Ideii de Barcelona, Mourinho i-a opus o alta, total diferită, un stil care părea neortodox, folosit doar împotriva formaţiei cule, dar care i-a folosit Madridului să întoarcă roata. Bănuiesc că cei care îi aruncă în faţă lui Mourinho faptul că nu a câştigat Cupa Europei şi dispreţuitor îl numesc “semifinalist “, uită în mod ciudat traiectoria glorioasă a Realului în competiţia despre care vorbim şi sunt împotriva portughezului din motive strict personale.
Problema Realului în Ligă se numea Barcelona şi asta pentru că, exceptând una sau două partide pierdute, fapt care se putea întâmpla oricui în decursul unui an, Barcelona era superioară restului echipelor. Soluţia a apărut chiar dupa acel 5-0 de tristă amintire pentru toţi; era clar ca nu se putea continua să se joace în stilul solicitat de către Guardiola pentru că, jucând cu aceleaşi arme, lupta nu era corectă. De la acea manita, a tras Mou concluziile: Guardiola a continuat să folosească floreta, dar Mourinho şi-a cumparat o sabie. Acelaşi lucru care se aşteaptă şi de la Ancelotti dupa acest sufocant 4-0 în fata lui Atletico, de sâmbăta trecută. E de bun-simţ concluzia că Simeone nu pare impresionat de emblema cusută pe tricoul jucătorilor merengue şi care îi arată campioni ai lumii. În faţa unui Real mai bun, jucător la jucător, Atleti aleargă mai mult, joacă mai mult, anticipează mai bine, face pressing mai bine şi, când e vorba de riscat, riscă mai mult. Concluzia ta, Carlo?
Real Madrid al lui Ancelotti are aceeaşi problemă psihologică pe care o avea Real Madridul lui Mourinho faţă de Barcelona lui Guardiola, cu singura diferenţă că Mourinho nu mai este aici, pentru că de un an şi jumătate antrenează Chelsea şi asta datorita complotului pus la cale de mafia din club şi din presă. Dar, înainte de a pierde atât de categoric şi de meritat în faţa lui Atleti, Madridul abia câştigase în faţa Sevilliei şi în faţa Cordobei graţie unui şut genial al lui Bale în ultimul minut. Real Madrid joacă din ce în ce mai rău şi are din ce în ce mai mulţi accidentaţi, Barca devine din ce în ce mai bună, iar Atleti, care i-a pierdut pe Costa, Courtois şi pe Filipe Luis, joacă la fel ca în prima zi. Acum este momentul antrenorului, este momentul lui Ancelotti. Cineva a zis că este imposibil să schimbi cursul istoriei schimband doar pozele de pe pereti, şi asta e adevarat. Carlo, trebuie dărâmat peretele cu totul, acum, când încă mai este timp. Ce zici?
Jerzy Dudek, în cartea „Under pressure”
5-0, cum să înţelegi aşa ceva? Barcelona ne-a învins cu 5-0. A fost un măcel. După meci, în vestiar, era un haos total. Câţiva dintre noi plângeau, alţii se certau, alţii doar priveau în pământ. Apoi a venit şi Jose Mourinho în vestiar. Ştia cât de rău ne simţeam, aşa că s-a uitat la noi şi ne-a spus: „ Ştiu că vă doare. Ştiu că vă doare mult. Poate, pentru unii dintre voi, este cel mai mare eşec. Însă acesta este doar începutul. Ei sunt acum bucuroşi, ca şi cum ar fi câştigat deja trofeul, dar nu au câştugat decât un meci, deocamdată. Mai e mult până la titlu. Mâine sunteţi liberi, dar vă sfătuiesc să nu staţi acasă. Luaţi-vă familia, copiii, prietenii şi faceţi o plimbare prin oraş. Lăsaţi oamenii să vadă că faceţi faţă la ceea ce s-a întâmplt. Poate că o să auziţi tot felul de răutăţi, dar nu vă ascundeţi, arătaţi-vă curajul. Şi apoi, o să luptăm împreună pentru titlu.” M-am gândit: fir-ar să fie, are sens ce spune. Băieţii se uitau unii la alţii şi mi-am dat seama că discursul lui avusese efect. Ne-am revenit după acest eşec, mai repede decât şi-ar fi putut imagina oricine. Am înţeles atunci cât de importantă este psihologia în sport, cât de mult te poate face să câştigi sau să pierzi. Şi mai ales, am înţeles ce maestru şi ce psiholog e Mourinho.
