Marcelo, un om si un caracter deosebit, un fundas pe care l-am contestat deseori, dar a carui poveste de viata m-a determinat sa scriu primul meu articol pentru site-ul Realmadrid.com.ro.
De unde sa incep? Vreau sa va spun cum bunicul meu mi-a schimbat viata. Dar vreau sa va spun si despre Ronaldo, despre Romario la fereastra din avion si despre Volkswagen-ul portocaliu
Avem multe de discutat, dar sa incepem cu un miros.
Este unul din primele lucruri din viata mea de care imi amintesc. Cand aveam 6 ani, eram intr-o vacanta de vara organizata de scoala, dar inca ma trezeam la 07:30 in fiecare dimineata sa joc fotbal pe plaja din Botafogo. Aceasta este situata in Rio, acolo de unde vin cei mai buni fotbalisti. Acolo era o parcare a unei curti de futsal, un tobogan pentru copii si nelipsit, un om batran, tipand la oamenii care parcau masinile: “Un dolar! Un dolar!”. El iti va “proteja” masina pentru un dolar. Imi amintesc vocea lui, dar cel mai mult imi amintesc de mirosul pamantului. Era vorba de o teava de scurgere rupta, care arunca apa pe tot pamantul de pe o parte a curtii, transformand-o in mucegai. In fiecare dimineata cand mergeam spre parcare, miroseam acel miros, omule. Acea curte era teritoriul ultrasilor echipei Botafogo. In unele zile imi faceam aparitia, dar era deja ocupata de ei, asa ca trebuia sa ma joc singur pe margine. In alte zile, era liber, nimeni nu se juca, dar nu avea importanta, micul Marcelito era acolo in fiecare zi. Am o amintire bine tiparita in minte despre acel miros si in acelasi timp, am mingea la picior. Am realizat ca ceva: De fiecare data cand ai mingea la picior, nu poti fi suparat, chiar daca nu ai pe nimeni in jur cu care sa te joci. Totul este despre minge.
In aceeasi vara, in America, se disputa Campionatul Mondial din 1994. In Brazilia, inainte de inceperea campionatului, toata lumea din imprejurimi iesea in strazi pentru a sarbatori prin picturi murale. Totul era acoperit de verde, albastru si galben – strazi, garduri, pereti, chipurile oamenilor. Asta este o amintire speciala pentru orice copil in Brazilia. In ziua imediat urmatoare, citeam povestea lui Ronaldo, in care vorbea despre cum iesea el in strada inaintea Campionatului Mondial din 1982 si a ajutat la pictarea unui perete cu Zico.
Deci, ghiciti cine, Ronaldo?
Daca citesti asta, atunci cand aveam 6 ani, eu si cu prietenii mei ti-am pictat chipul pe strazile noastre. Ai fost eroul nostru. Este o memorie despre care chiar pot spune ca este in interiorul inimii mele.
Este amuzant ceea ce iti amintesti despre intamplarile din viata. Nu-mi aduc aminte de prea multe de cand am vizionat Brazilia castigand finala. Este ceva incetosat, dar am o amintire foarte clara despre o anumita poza care a aparut pe prima pagina a ziarului local. Echipa nationala se intorsese acasa, iar Romario era iesit pe fereastra avionului, purtand un steag imens al Braziliei, exact ca si cum tocmai a cucerit lumea pentru noi.
Imi amintesc cum am vazut acea poza si inima era sa-mi explodeze de mandrie. Ma gandeam: “Dumnezeule, trebuie sa fac si eu asta intr-o zi.”
Desigur, era un vis ridicol din mai multe motive. In primul rand, sunt 200 de milioane de oameni in Brazilia si toti vor sa devina fotbalisti (chiar si cei mai in varsta). In al doilea rand, nu eram un fotbalist adevarat inca, ci doar jucam fotbal local, in sala, 5 versus 5. Sa joc in deplasare pentru clubul de fotbal nu era tocmai in prioritatile familiei mele. Poate cei din America sau Anglia nu vor intelege asta, dar la vremea respectiva combustibilul in Brazilia era foarte scump.
Din fericire, bunicul meu era dispus sa sacrifice totul pentru mine. El este cea mai importanta persoana din povestea mea. Daca vreti sa vi-l imaginati, hmmm… era ca un personaj. Purta mereu o pereche de ochelari interesanti, avea mereu o vorba si o spunea zilnic prietenilor.
“La naiba, uita-te la mine! Nu am nici macar un dolar in buzunar, dar sunt al naibii de fericit.”
El ma ducea mereu la fotbal intr-un vechi Volkswagen break, de prin 1969 cred. Dar cand am inceput sa calatoresc cu echipa, la varsta de 8 sau 9 ani, era foarte scump sa platim combustibilul, mancarea si restul. Bunicul meu a luat o decizie care mi-a schimbat viata.
Si-a vandut masina, iar cu banii obtinuti pe ea ne-a platit biletele de autobuz. Facand un sacrificiu ca asta, poate va ganditi ca s-ar fi simtit ca un martir sau zicand “Oh, saracul de mine.”
Nu, nicidoata! “Nepotul meu e cel mai bun jucator din Rio! Cel mai bun din Brazilia! Magnific! De neoprit!” au fost cuvintele lui.
In ochii lui, nu as fi facut niciodata vreo greseala. Era nostim. Venea acasa dupa meciurile mele si ii spunea tatalui meu: “Vino sa-l vezi pe Marcelo! Ce a facut astazi? Dumnezeule, a fost magic. Incredibil!”
Dar tatal meu abia a reusit sa vina sa ma vada jucand pentru ca mereu avea de lucru. Probabil se gandea ca bunicul era nebun. Partea amuzanta era ca atunci cand a venit tata sa ma vada, am jucat prost si am pierdut. Bunicul ridica din umeri si ii spune: “Ehhh, nu conteaza. O sa-ti dai seama mai tarziu.”
Ma facea sa ma simt un fel de Ronaldo cand aveam 9 ani. I-am jurat lui Dumnezeu, o sa ma plimb prin casa cu pieptul in fata, exact asa: “Da, sunt un fotbalist.”
Apoi, intr-o zi, cand aveam in jur de 12 ani, bunicul a venit dupa meci la volanul unui Volkswagen Beetle de culoare portocalie.
“Urca in masina, mergem acasa”, zise el. Eram putin socat. “Ce se intampla? De unde ai masina asta?”, il intreb. Raspunsul sau vine imediat: “Jogo do Bicho”.
In Rio, avem acest tip de pariu pe animale. Poate nu este 100% legal, dar lumea joaca. Se alege un numar asociat cu un animal, de exemplu strut , cocos sau orice alt animal si extragerile au loc zilnic. Nu am idee cat a castigat bunicul, dar i-a folosit pentru a cumpara Beetle-ul. Era de necrezut. Mergeam peste tot cu acea masina. Cand aveam 15 ani, am fost invitat sa joc un meci de 11 vs 11 cu echipa de tineret a celor de la Fluminense. Problema era ca baza de antrenament era in Xerem, la 2 ore de casa mea si era aproape imposibil sa platim combustibilul pentru a merge acolo zilnic. M-am decis sa stau acolo in camin. Am fost singur in Xerem, departe de familie. Bunicul venea sambata seara la baza antrenamentului ca sa ma aduca acasa, pentru a petrece duminica in Rio si apoi ma aducea inapoi.
Trebuie sa intelegeti. A castigat la loteria de animale. Nu erau foarte multi bani. Era un Bettle din anii 70.. de fiecare data cand bunicul vira la maxim volanul, se schimba postul de radio.
Dupa o perioada de timp de “du-te vino” din Rio la Xerem, eram deja pregatit. Ma simteam ca un sclav al fotbalului. Imi vedeam prietenii de acasa ducandu-se la plaja si bucurandu-se de viata, iar tot ce faceam eu era sa ma antrenez.
Intr-o zi, bunicul a venit sa ma duca cu masina si i-am spus: “Gata, nu mai pot. Renunt si vin acasa”. El mi-a raspuns: “Nu, nu si nu. Nu faci asa ceva. Dupa ce am trecut prin atatea?”. Replica mea a fost: “Sunt blocat pe banca. Imi risipesc tineretea. Gata!”
Bunicul, cu lacrimi in ochi, imi spune: “Marcelo, ramai calm. Nu poti renunta acum. Te vad jucand pe Maracana intr-o zi.”
Asta chiar mi-a frant inima si i-am raspuns: “In regula, o sa mai joc inca o saptamana.”
2 ani mai tarziu, sustinut de bunicul meu in tribune, am pasit pe iarba stadionului Maracana cu prima echipa a celor de la Fluminense. El stia. A pariat pe mine din prima zi, pur si simplu stia.
Cand am implinit varsta de 18 ani, cateva echipa din Europa si-au intins antenele catre mine. Am auzit ca CSKA si Sevilla erau interesate de mine. La momentul respectiv, Sevilla era pe val si aveau multi brazilieni in echipa. M-am gandit ca ar fi putea fi interesant.
Intr-o buna zi, am primit un telefon de la un agent. “Vrei sa mergi la Real Madrid?”. Exact asa m-a intrebat.
Am raspuns: “Uhhhh, Evident, bineinteles?” Dar nu stiam cine era acel domn. “Atunci vei merge la Real Madrid. Noteaza asta.” a fost replica lui.
Cateva saptamani mai tarziu, jucam un meci in Porto Alegre, iar Real Madrid trimisese pe cineva sa se intalneasca cu mine la hotel. Am fost jos in holul hotelului si acest domn a inceput sa se prezinte. El nu purta nimic cu emblema Realului si nici nu mi-a aratat vreo legitimatie.
Acesta a inceput sa imi puna intrebari de genul:
- “Ai o prietena?”
- I-am zis: “Oh, da.”
- M-a intrebat: “Cu cine locuiesti?”
- Eram ceva gen: “Uh. Cu bunica?”
Din nou, niciun card sau legitimatie, nicio hartie, nimic. Ma gandeam in sinea mea: “E adevarat oare? Sunt pe cale sa fiu pus intr-un avion spre Siberia sau in alta parte?” Peste 2 zile am primit un apel in care mi s-a zis ca Real ma doreste sa vin la Madrid sa fac un test medical.
Inca ma gandeam: “Oare este inca adevarat?”
Trebuie sa intelegeti ceva despre mine. Pana la varsta de 16 ani, nu stiam ca exista Champions League. Imi amintesc momentul de parca ar fi fost ieri. Stateam in camera noastra in Xerem si niste baieti se uitau la un meci. Juca Porto cu Monaco. Era atat de frumos, nocturna, iarba era luminata perfect si parca era mai verde ca in liga din Brazilia.
In momentul acela am intrebat: “Hei, ce naiba e liga asta?” Prietenul meu imi raspunde: “Liga Campionilor.” Inca nedumerit: “Campionii cui?” Putin deranjat ca am insistat cu intrebarile, imi zice: “Tipule, este finala Ligii Campionilor”.
Nu aveam nici cea mai vaga idee despre ce vorbea el. In Brazilia, Liga Campionilor era difuzata doar pe canalele cu plata. Majoritatea persoanelor, ca si mine, nu avea acces la asa ceva.
Deci, cum spuneam. Sunt in avion spre Madrid. Mentionez, doar ce implinisem 18 ani. Jur ca eu credeam ca merg acolo doar pentru o discutie. Cand am ajuns la intalnirea cu cei de la club, am vazut contractul pe masa, cu sigla Realului pe el si toate cele. Am semnat rapid, fara sa stau pe ganduri. Apoi, domnii in costume m-au condus spre teren. M-au prezentat presei in acea zi. Eram nedumerit. Familia mea din Brazilia nu credea ca este adevarat, pana au vazut stirea din Globo Esporte (ziar brazilian); “Tanarul de 18 ani, Marcelo, prezentat la Real Madrid.”
Cred ca motivul pentru care totul mi se parea ireal era acela ca Roberto Carlos era idolul meu. Pentru mine, era Dumnezeu. Sa fiu in aceeasi echipa cu Roberto, pe aceeasi pozitie.. de necrezut.
Mergand in vestiar … ii observ pe Robinho, Cicinho, Julio Baptista, Emerson, Ronaldo, Roberto Carlos. Apoi, bineinteles, pe Raul, Beckham, Cannavaro.
Micul Marcelito gandea in sinea lui: “Dumnezeule, ii stiu pe baietii astia din jocurile pe calculator!” Puteau sa ma manance de viu. Dar vreau sa va spun ceva important despre Real Madrid. Este un club special in acest fel. Roberto Carlos a venit spre mine in prima zi si mi-a spus: “Asta e numarul meu de telefon. Daca ai nevoie de ceva, orice, ma suni.”
Cu ocazia primului Craciun in Madrid, m-a invitat, impreuna cu sotia, la el acasa, unde era prezenta toata familia lui. Acest baiat este idolul meu, iar noi ne luptam pentru aceeasi pozitie de fundas stanga. Multi nu ar fi facut asta pentru copilul Marcelo. Dar acesta este Roberto Carlos, un om adevarat.
M-am inspirat foarte mult de la el. Roberto Carlos urca si cobora ca o bestie pe teren. Chiar daca ma iubiti sau ma urati, stiti ce primiti cand sunt acolo. Iubesc sa atac. Nu, nu doar atac. A-TAC, intelegeti?
Iar apoi, in aparare? Daca avem o problema, o rezolvam. O scoatem la capat. Dar in primul rand, atacam.
Poti juca cu acest tip de libertate daca ai o relatie buna cu partenerii din aparare. Fabio Cannavaro juca pe partea mea si mi-a spus: “Poti urca, Marcelo. Sunt aici. Relaxeaza-te, sunt Cannavaro. Ma ocup de asta.”
Este exact ce imi spune si Casemiro in present: “Mergi in fata, Marcelo. Ne facem griji mai tarziu de celelalte lucruri.”
“Ohhh, Casemiro. Mi-a salvat viata. Cred ca pot juca pana la 45 de ani cu el de partea mea.”
Cand am ajuns la Madrid, Cannavaro m-a ajutat sa ma desfac. Regula era ca pot sa atac atat timp cat cobor inapoi. Dar daca veneam tarziu? Era serioasa treaba. Putea sa tipe la mine. In Brazilia avem o expresie “Pegava no pé”. E ca si cum esti o povara pentru ei, dintr-un anumit motiv
Cannavaro era dur cu mine, dar pe buna dreptate. Il iubesc pentru asta!
Chiar si asa, inveti imediat cat de mari sunt standardele la Real Madrid. La sfarsitul primului meu sezon, am fost chemat de catre director in biroul sau. Inca eram tanar si nelinistit. Am intrat in birou cu o sapca pe cap, astepandu-ma ca vom avea o mica conversatie. Mi-a spus ca vrea sa ma imprumute la un alt club. Am inteles planul lor. Doreau sa capat mai multa experienta. Dar in acelasi timp, ma gandeam: “E Real Madrid. Daca plec acum, poate nu ma mai intorc niciodata.”
M-a pus sa semnez o hartie. L-am intrebat un singur lucru: “Daca nu semnez asta, nu trebuie sa plec, nu-i asa?”
El a raspuns: “Mda, asa e. Daca nu semnezi, vei fi si tu prin imprejurimi. Daca antrenorul vrea sa te pastreze, atunci asa sa fie. Dar cred ca ai nevoie sa capeti niste experienta”
In sinea mea spuneam: “Trebuie sa aduca gorile sa ma bata ca sa ma faca sa semnez asta.”
I-am raspuns: “O sa capat experienta. Lasa asta in seama mea.” I-am multumit si am plecat din biroul sau.
Roberto Carlos a plecat in vara respectiva si am inceput sa joc din ce in ce mai mult. Dupa asta, micul Marcelito a avut un mare success. De fiecare data cand plec acasa in vacanta, merg in vizita la bunicul meu. Dulapul lui devenea din ce in ce mai plin. Sa va povestesc despre acest dulap. Cand aveam 6 ani, a inceput sa puna toate pozele cu echipa si cu trofeele mele in acest dulap mare din lemn. De fiecare data cand marcam un gol, acesta nota intr-un caiet. Fiecare gol de cand jucam eram in scoala. Cand apaream intr-un ziar, bunicul taia articolul si il lamina pentru pastrare. M-am intors de la Madrid intr-o vara si am observant ca el inca face asta. Inca taia tot, inca lamina. Dar noi castigasem campionatul in Spania. Erau o gramada de materiale. A pus toate hartiile. Nu a ratat nimic. Mereu mi-am dorit sa adaug doua lucruri in acel dulap: o poza cu mine cu trofeul Ligii Campionilor si o poza din avion cu steagul Braziliei dupa castigarea unui Campionat Mondial, exact ca Romario. Cand am castigat trofeul in 2014 impotriva lui Atletico, bunicul meu era foarte bolnav. Inaintea finalei, am fost titular in 4 meciuri consecutive. Eram pregatit sa joc, dar, din pacate, antrenorul a ales alt jucator in locul meu.
Ce sa va spun? Eram extrem de trist la inceput. Chiar putin nervos, as putea spune. Dar in mintea mea, stiam ca ma astepta ceva mai grandios in acea noapte. Stateam pe banca si asteptam. La 1-0 pentru Atletico, asteptam. Cand antrenorul m-a chemat pe mine si pe Isco, am intrat pe teren cu multa furie, dar cu acel tip de furie pozitiva. Imi doream sa cuceresc si sa dau totul pe teren. In minutul 90, inca asteptam. Iar apoi, in minutul 93, Sergio Ramos ne-a salvat inca o data cu acea lovitura de cap. Nu stiu ce e cu el, poate e din cauza parului. Cand am inscris in prelungiri, am simtit ca mi se stinge creierul, de-a binelea. M-am gandit sa imi dau tricoul jos. Dupa m-am gandit mai bine ca nu pot face asta pentru ca voi lua cartonas galben. Pana la urma l-am dat jos si am inceput sa plang. A fost nebunie curata. Se implineau 10 ani de cand ma uitam la televizor in Xerem si am spus “Ce naiba de Liga e asta?”
Cateva luni mai tarziu, dupa finala, bunicul meu a decedat in Rio. Sunt foarte mandru ca a trait sa ma vada ridicand trofeul Ligii Campionilor. Datorita lui am ajuns pe acea scena.
Uneori, ma trezesc si ma gandesc: “11 sezoane pentru Real Madrid. 11 ani pentru nationala Braziliei. Pentru un fundas nebun, care ataca, asa ca mine. Cum de inca sunt aici?” Daca v-as spune ca e ceva normal, as minti. In fiecare zi cand imi fac aparitia la antrenament, imi parches masina si intru in vestiarul Realului, este o emotie de nedescris. Chiar daca nu arat asta, o simt adanc in interiorul meu. Inca este o veneratie pentru mine. Sa fac parte din acest club este nemaipomenit. Dar mai am inca o misiune. Brazilia se intoarce la Campionatul Mondial din 2018. Notati-va asta, puneti o stampila si trimiteti-va un mail cu ea. Cu Tite ca manager, chiar sunt increzator ca putem aduce steagul Braziliei la cel mai inalt nivel. Va pot spune ca Tite este o persoana extraordinara.
De fapt, cand a preluat rolul de selectioner, m-a sunat si mi-a spus: “Nu iti promit ca te voi convoca, dar daca o voi face, vei dori in continuare sa joci pentru echipa nationala?” I-am raspuns: “Profesore, doar prin faptul ca ma vei convoca, pentru mine este o emotie uriasa. Am jucat pentru echipa nationala de la varsta de 17 ani. Pot zbura 20 de ore pe locul din mijloc, chiar daca acum stau pe un loc foarte bun. Crezi ca nu m-as duce? Sunt disponibil oricand ai nevoie de mine”
Acea discutia a insemnat totul pentru mine. A fost prima data cand am primit un apel de la un selectioner si sunt la nationala de 11 ani. As face crima de om pentru Tite si sunt dispus sa fac tot ce-mi sta-n putinta sa pot adauga un mic trofeu auriu in dulapul bunicului meu. Si daca nu voi reusi, ce pot sa spun? O sa fiu in continuare Marcelo, al naibii de fericit!
sursa: www.theplayerstribune.com
Despre autor
