Mon. Sep 24th, 2018

Miguel Muñoz, geniul din spatele cortinei

De-a lungul istoriei sale, încărcate de glorie şi tradiţie Blanco, Real Madrid a avut pe banca tehnică o sumedenie de antrenori, 38 la număr, împuterniciţi pentru a scrie istorie, însă doar unul şi-a lăsat, în mod semnificativ, amprenta asupra viitoarelor generaţii: Miguel Muñoz Mozún. În cei 14 ani de mandat la Madrid, Muñoz a obţinut, în total, 14 trofee, dintre care nouă titluri de campion al Spaniei, fiind cel mai titrat antrenor din istoria clubului.

4S-a născut la data de 19 ianuarie 1922 chiar în capitala iberică, Madrid. Încă de la o vârstă fragedă a avut pasiunea nebună pentru sportul rege, pe vremea când era la Colegio Calsancio.

Îşi dorea cel mai de preţ lucru pentru el, acela de a deveni fotbalist, însă războiul politic din anii ’30 l-a împiedicat să-şi vadă visul împlinit. A fost un adevărat chin pentru Miguel, căci războiul s-a întins pe o mare parte din primii săi ani de viaţă. Era însă un băiat harnic. Îşi ajuta tatăl la atelier, ori de câte ori avea nevoie. Şi totuşi, năzdrăvanul mai dădea năvală acoloşa către televizorul non-color, pentru a vedea meciuri de fotbal. În cele din urmă, Miguelito şi-a început cariera de juniori ca major, la 18 primăveri, trecând pe la echipe precum Ferroviara, Girod şi Imperio. În 1943 devine jucător profesionist la CD Logroñés, după ce iniţial nu reuşise să obţină interesul celor de la Real. În paralel cu fotbalul, Muñoz lucra şi în slujba serviciilor militare spaniole. Nu a durat mult aventura sa la Logroñés, şi asta pentru că un an mai târziu lua destinaţia Racing Santander. Nici aici nu a mers. Stătuse doar doi ani, dar deja devenise matur în joc, devenise un mijlocaş cu personalitate. În 1946 ajunge la Celta Vigo, unde fanii erau încântaţi de noua achiziţie a clubului. Aici, Miguelito şi-a dezvoltat şi perfecţionat atât personalitatea, cât şi prestaţiile din teren. A avut un rol important în obţinerea locului 9, la primul sezon pe Balaidos, pentru ca un an mai târziu să adjudece un nesperat loc patru la finalul stagiunii. Ofertele nu au întârziat să apară. Prima pe fir? Real Madrid, cea mai titrată echipă ale acelor vremuri. Fără nici o ezitare. Miguel Muñoz îşi vede visul cu ochii şi ajunge pe Estadio Santiago Bernabeu, templul oraşului Madrid. Venirea sa a coincis cu obligativitatea tuturor echipelor de club din Spania să poarte numere pe tricourile de joc.

Primul sezon pe Bernabeu nu a fost unul de bur augur pentru Real Madrid, care a a terminat stagiunea ’47-’48 pe locul 11, însă odată cu noua restructurare a clubului, anii ’50 au reprezentat începutul de glorie pentru Los Merengues. Muñoz începuse să se integreze treptat la echipă, iar nume precum Gento, Di Stefano, Joseito sau Marquitos au fost aduse pentru a readuce gloria acasă. Zis şi făcut! În 1954, Miguelito şi compania îşi adjudecă titlul de campioni ai Spaniei, primul după 21 de ani. Au urmat alte trei trofee interne consecutive. Pentru Muñoz, echipa era mai presusă decât orice. Era un altruist convins, şi în teren, şi în afara lui. Îşi făcuşe încetişor loc printre ăi’ mai mari granzi ai Europei: Kopa, Puskas şi Di Stefano. Cum obijnuia Miguel să spună atunci când pleca la muncă în serviciile militare: ,,La luptă!” Lupta pentru Real Madrid pe front continental avea să înceapă în ’55-’56. Erau printre favoriţi, îşi respectau blazonul. Pe rând, Los Merengues trec de Servette FC, Partizan Belgrad şi AC Milan pentru a ajunge în marea finală de pe Parc des Princes, contra greilor de la Stade de Reims. Finala avea să fie câştigată de madrileni, graţie lui Di Stefano, Rial şi Marquitos, după un spectacol cu şapte goluri înscrise. Avea să fie primul trofeu european sub culorile Blanco pentru Muñoz, urmând alte trei până la retragerea sa în 1958.

 Următoarea mare finală, în 1957, contra Fiorentinei, pe Estadio Santiago Bernabeu. O sută douăzeci şi patru de mii de suflete prezente pe stadion, aceeaşi câştigătoare. Real Madrid se impune cu 2-0, graţie golurilor marcate de Di Stefano şi Gento. Încă un privilegiu pentru Miguelito de a ridica trofeul deasupra capului. În următoarea ediţie, Los Merengues se impun cu 4-3 contra celor de la AC Milan. Acela avea să fie ultimul trofeu pentru Miguel Muñoz. După un deceniu petrecut pe Santiago Bernabeu şi 347 de prezenţe, Muñoz începe un nou drum, acela de antrenor

09-MuñozPentru o scurtă perioadă de timp, Muñoz preia echipa în 1959, mai apoi trecând la Plus Ultra CF, actuala Real Madrid Castilla. Un an mai târziu revine la cârma primei echipe, unde avea să intre în paginile de istorie ca fiind cel mai titrat antrenor din istoria clubului madrilen. Primul sezon, primul titlu de campion, după 15 victorii consecutive în campionat. Pe 18 mai ale anului 1960, Real Madrid îşi trece în palmares cea de-a cincea Cupă a Campionilor Europeni, după o finală disputată în inima Scoţiei, la Glasgow, împotriva celor de la Eintracht Frankfurt. Muñoz avea să intre în istorie ca fiind primul om ce câştigă atât ca jucător, cât şi ca antrenor, cea mai prestigioasă competiţie intercluburi din lume. ,,Succesul este rezultatul disciplinei şi a momentelor frumoase ce vor urma împreună”, au fost primele cuvinte ale ibericului după finalul partidei.

Şi aşa a fost să fie. În ciuda finalelor pierdute contra Benficăi în ’62 şi Interului în ’64, o nouă generaţie venea din urmă, o generaţie pregătită să poarte cu fală stema madrilena pe piept şi numele Real Madrid. Generaţia “Ye-ye”. La doi ani distanţă de la ultima finală continentală disputată, Real Madrid o întâlnea pe Partizan Belgrad, pe Heysel Stadium. Sârbii reuşiseră să deschidă scorul în minutul 55, pentru ca Amancio şi Serena să aducă al şaselea trofeu al CCE acasă, pe Estadio Santiago Bernabeu. Avea să fie şi ultimul trofeu continental pentru Miguel Muñoz. Pe plan intern, dominaţia Los Merengues se prelungise din 1960 până în 1969, cu 9 titluri consecutive de campioană. După ultimul titlu cucerit în ’71-’72, Miguelito părăseşte gruparea Blanco în 1974, lăsând în amintirile faniilor gloria şi trufia cu care Real Madrid îşi câştigase reputaţia de superputere a Europei.

După patru mandate relativ scurte, la Granada, Hercules, Las Palmas şi Sevilla, Muñoz este instalat la cârma Furia Roja în 1982. Obiectivul principal a fost calificarea la Campionatul European din Franţa, ediţia 1984. Misiune relativ imposibilă, şi asta pentru că reprezentativa Spaniei era obligată să învingă Malta la 11 goluri diferenţă. Unsprezece! Pe 21 decembrie 1983 însă, La Furia Roja se impunea cu 12-1 contra Maltei, după ce insularii reuşiseră să egaleze la 1 pe tabelă în primele minute ale meciului. ,,A fost cea mai fericită zi din cariera mea sportivă, şi am avut până acum câteva zile la fel ca aceasta”. Spania avea să piardă finala acelei ediţii, după o greşeală a lui Luis Arconada, portarul lui Real Sociedad scăpând mingea printre mâini după o lovitură liberă executată de marele Michel Platini. Mandatul lui Miguelito s-a încheiat în 1988, după ce ibericii nu au reuşit să treacă de grupele CE. Nu a fost o retragere foarte fericită. În vara anului 1990 au apărut primele probleme de sănătate, iar la data de 16 iulie 1990, Miguel Muñoz a trecut în nefiinţă, la 68 ani. Lăsase în urmă o familie îndurerată şi un murmur de tristeţe se abătea asupra templului Santiago Bernabeu. Un adevărat profesionist atât pe teren, cât şi în afara lui, Miguel Muñoz va rămâne întotdeauna în inimile fanilor Blanco.

Sursă: insidespanishfootball.com, fifa.com