Sun. Sep 23rd, 2018

Povestea lui Cristiano Ronaldo, scrisa de Cristiano Ronaldo

Am o amintire foarte puternica de la varsta de 7 ani. E atat de clara in mintea mea incat o pot vizualiza si acum si ma face sa ma simt bine… Are legatura cu familia mea. Abia incepusem sa joc fotbal. Inainte, jucam fotbal pe strazi, cu prietenii mei din Madeira. Si cand spun strada, nu va faceti impresia ca ma refer la vreun drum liber. O strada, populate … Nu tineam neaparat cont de goluri si trebuia sa oprim “meciul” de fiecare data cand treceau masinile. Eram foarte fericit facand asta, dar intr-o zi, tatal meu, care pregatea echipamentele celor de la CF Andorinha, m-a incurajat sa merg sa dau niste probe. Eram convins ca il voi face mandru, asa ca m-am dus.

Erau atat de multe reguli in prima zi pe care nu le intelegeam, dar mi-a placut. Am devenit dependent de disciplina si de ideea de a castiga. Tata era in tribune, la fiecare meci. Cu barba lui mare si cu pantalonii de lucru. Iubea fotbalul, dar mama si surorile mele nu aveau nici cel mai mic interes pentru acest sport.

Asa ca in fiecare seara, la cina, tata incerca sa ma convinga sa merg la fotbal. As putea spune ca tata a fost primul meu impresar. Mi-l amintesc cum venea acasa mandru si spunea: “Cristiano a dat gol!” Ei spuneau cu totii: “Oh, minunat!”, dar nu erau prea incantati. Peste cateva zile, tata intra mandru in casa si spunea: “Cristiano a dat doua goluri!”. Inca nicio emotie. Ele imi ziceau: “Oh, bravo, Cris, foarte frumos!”. Asa ca ce puteam face? Am continuat sa joc si m-am ambitionat. Intr-o alta noapte, tata a venit acasa si a spus: “Cristiano a marcat trei goluri! A fost uluitor, trebuie sa veniti sa-l vedeti cum joaca!”.

Dar…

Ma uitam in continuare in tribuna la meciuri si nu-l vedeam decat pe tata, stand acolo, singur.

Apoi, intr-o buna zi – nu voi uita niciodata asta – am iesit la incalzire si le-am vazut pe mama si surorile mele in tribune. Pareau ca se simt bine. Nu aplaudau, nu tipau, nu se bucurau, nu mai fusesera niciodata pe un stadion. Dar erau acolo si asta e tot ceea ce conta pentru mine. M-am simtit extraordinar, a insemnat enorm acel moment. E ca si cum ceva in viata mea s-a schimbat.

Ma simteam mandru. Nu aveam bani pentru ca viata in Madeira era o lupta, dar eram fericit. Nu aveam bani spre exemplu sa-mi cumpar ghete asa ca jucam in unele pe care le primisem de la fratele meu, care le primse la randu-i de la verii nostri. Cand esti insa copil, nu-ti pasa. Cauti altceva, cauti afectivitate! Cauti un sentiment … iar in acea zi, sentimentul a fost puternic. M-am simtit protejat! M-am simtit iubit! In portugheza spunem “menino querido da familia”.

Imi amintesc cu nostalgie de perioada aceea, pentru ca din pacate a fost scurta. Fotbalul mi-a dat totul, dar mi-a si luat multe. Spre exemplu m-a luat de acasa, pentru ca la 11 ani a trebuit sa merg la Lisabona la academia lui Sporting. A fost cel mai greu moment din viata mea. E o nebunie daca stau sa ma gandesc acum. Fiul meu, Cristiano Junior are 7 ani. Si ma gandesc cum ar fi sa-i fac bagajele si sa-l trimit la Londra sau la Paris. E imposibil ce au facut parintii mei. Dar, am facut-o pentru un vis…

M-au lasat sa plec si am plecat, cu toate ca am plans zilnic. Eram inca in Portugalia, dar era ca si cum m-as fi dus la capatul lumii. Accentul era diferit, zona era diferita, cultura era diferita. Nu stiam pe nimeni, eram foarte singur. Familia mea nu-si permitea sa vina sa ma viziteze decat o data la 4 luni. Le simteam enorm lipsa, a fost dureros. Fotbalul ma impiedica sa merg acasa …

Pentru ca observasem ceva

Observasem ca ceea ce fac eu, alti copii nu pot face. Imi amintesc un baiat care-i spunea unui alt baiat: “Tu, ai vazut ce-a facut? Tipul asta e o bestie!”. Si auzeam tot mai des asta. Chiar si de la antrenorii adversi. Si la un moment dat, cineva a zis: “Da, dar pacat ca e asa slab fizic”. Si da, asa este, eram slab. Foarte slab, nu aveam muschi. La 11 ani am luat o decizie: stiam ca am talent dar am decis ca voi lucra mai mult decat toti colegii mei. Mi-am propus sa nu mai joc ca un copil, pentru a nu mai fi tratat ca un copil. Am inceput sa ma antrenez ca si cum eram cel mai bun fotbalist din lume, asta era in capul meu. Habar n-am de unde a venit sentimentul asta, dar l-am descoperit inauntru. E ca o foame care nu dispare. Cand pierzi un meci e ca si cum ai suferi de foamen.Cand castigi, e la fel, dar macar ai gustat. Doar asa pot explica. Am inceput sa ma strecor noaptea din dormitor pentru a ma antrena. Voiam sa fiu pe gazon si sa inchid gura celor care imi ziceau ca sunt prea slab fizic. La 15 ani, imi amintesc ce i-am zis unui coleg la antrenament: “Asculta-ma, eu voi fi cel mai bun din lume!”. A ras … Toti au ras. Nu eram nici macar aproape de prima echipa a lui Sporting, dar eu credeam ca voi fi cel mai bun fotbalist din lume. Chiar credeam!

Cand am trecut la profesionisti, la 17 ani, mama abia putea sa priveasca. Venea la vehicul stadion Jose Alvalade si era atat de agitata incat uneori a lesinat. Serios, a lesinat! Doctorii clubului au inceput sa-i dea sedative inainte de jocuri. Stiti ce i-am zis?

“Iti amintesti ca nu-ti pasa de fotbal, nu?!” 😉

Am inceput sa visez cu ochii deschisi de-atunci. Ca voi si mai mare, mult mai mare. Mi-am dorit sa ajung sa joc pentru echipa nationala si imi doream sa ajung la Manchester, pentru ca urmaream la televizor Premier League. Eram fascinat de viteza jocului si de cantecele fanilor. Era o atmosfera care ma misca. Cand am semnat cu United, am fost foarte mandru, dar si mai mandri erau ai mei. La inceput, trofeele pe care le castigam ma marcau. Cand am castigat UCL cu United a fost uluitor. La fel si cand am luat prima data Balonul de Aur. Dar visele erau si mai mari … de-asta sunt vise, nu?

Intotdeauna mi-am dorit sa joc la Real Madrid! Voiam sa fac asta, voiam o schimbare. Aici am redescoperit bucuria de a castiga un trofeu. Pentru ca aici este altfel. O altfel de emotie. La Madrid, daca nu castigi totul, e un esec de proportii. Asta inseamna maretie! Asta e de mine!

Insa, cand devii tata, sentimentul e diferit. Nu il poti descrie. Ma simt special aici la Madrid, pentru ca sunt fotbalist la Real Madrid si tata. Aici, am fost fotbalist, dar am fost si tata.

Exista un moment cu fiul meu pe care mi-l voi aminti mereu. Eram pe gazon dupa ce am castigat Uefa Champions League la Cardiff. Cand s-a terminat meciul, mi se parea ca am aratat lumii cine e Madridul, cine e Cristiano. Dar apoi….fiul meu a venit pe gazon. Deodata, totul s-a schimbat. Totul! Alerga pe gazon alaturi de baietelul lui Marcelo. Am tinut trofeul impreuna, apoi am facut turul arenei impreuna. Mana in mana. Este o bucurie pe care n-o stiam, n-o intelegeam pentru ca nu fusesem tata. Sunt atat de multe emotii simultan incat nu poti descrie in cuvinte. Singurul lucru cu care pot compara acest moment, e acel moment cand am vazut-o pe mama si pe surorile mele in tribunele arenei din Madeira. Cand ne-am intors acasa, pe Bernabeu, pentru a sarbatori, Cris Jr si Marcelito se jucau pe teren in fata suporterilor. A fost o scena mult diferita de ceea ce faceam eu la varsta lui. Dar il priveam si sper ca sentimentul trait de el e acelasi ca cel pe care l-am trait eu: menino querio da familia.

Dupa 400 de meciuri la Real Madrid, sa castig a devenit ambitia mea finala. Cred ca asa m-am nascut. Dar…sentimentul dupa victorii s-a schimabt. Este un capitol nou in viata mea. Am un mesaj special pe ghetele mele Mercurial. Chiar pe calcai…Este ultimul lucru pe care il citesc inainte sa ies pe gazon … un ultim memeno … o ultima motivatie: “visul unui copil”/”El Sueno del nino”

In cele din urma, desigur, misiunea mea este aceeasi dintotdeauna. Vreau sa continui sa joc la Real Madrid, sa dobor recorduri si sa castigam cat mai multe titluri posibile. Asa m-am nascut.

Dar…dincolo de toate acestea, ceea ce conteaza cel mai mult pentru mine…este ca atunci cand voi avea 95 de ani si voi avea nepoti…le voi putea povesti cat este de minunat sa te plimbi pe Bernabeu, in calitate de campion, mana in mana cu fiul tau.

Sper ca o vom face din nou!

 

sursa: The Players Tribune