Thu. Nov 15th, 2018

Punţile lui Carlo Ancelotti

În ziua aceea, nu a fost disponibil pentru nimeni. A ajuns acasă, s-a închis în bucătărie, şi-a pus telefonul pe modulul silenţios, a deschis una dintre sticlele sale de vin vechi de Rioja şi s-a uitat melancolic la bucata de jamon, aşa cum se uită o fetiţă de 15 ani la îngheţata de ciocolată. Trecuse, fără dramă, peste despărţirea de Di Maria, deşi era unul dintre jucătorii de fotbal incredibili pe care îi avea lumea acestui sport, însă primirea veştii că Xabi Alonso vrea să plece, la câteva zile înaintea închiderii perioadei de transferuri, era mai mult decât putea suporta în acel moment. „Profesorul”, muza sa, mijlocaşul lui preferat. Omul care, prin incredibila lui înţelegere tactică, îi permisese să dezvolte un sistem de joc echilibrat, cu o mână de jucători flexibili, dar nebuni. Fenomenul care coordona acel sistem de 4-3-3, cu un impuls dement pe stânga şi două extreme atât de rapide, că nici măcar umbrele lor nu îi puteau urmări. Tamponul care frâna, prin poziţia sa, aproape toate contrele adversarilor şi care permitea echipei să se rearanjeze în 4-4-2 la 20 de metri în faţa propriei porţi. Un autentic producător de miracole. Fără el, cum va putea oare să aducă echilibrul în echipa asta în care toţi atacă? Cum va asigura consistenţa şi proporţia într-un grup în care abia doi sau trei jucători se apără cu adevărat?

Săptămânile care au urmat au fost foarte dificile, însă antrenorul nu a pierdut nicio zi. Din primul moment, a căutat soluţii. În ceea ce priveşte titularii, nu avea niciun dubiu, ştia care sunt jucătorii care îi ofereau soluţia, iar ăsta a fost un mic avantaj. La mijloc, zona cea mai importantă, aleşii vor fi Toni Kroos, Luka Modric şi James Rodriguez. Şi ce rău a ieşit combinaţia asta la început… Din dorinţa de a-l proteja pe Kroos, care juca mediocentro fără să fi jucat vreodată pe poziţia asta, Ancelotti le-a cerut mijlocaşilor lor să joace pe aceeaşi linie cu germanul şi au ajuns să formeze o linie de trei în zona aceea. În felul acesta, ca şi cum ar fi fost un joc de fotbal de masă, Real Madrid a desenat o linie din patru puncte în spate, o alta de trei în mijloc şi încă una de trei în faţă; trei paşi, trei linii pentru cei o sută şi ceva de metri pe care îi are un teren de fotbal. Şi, să nu pierdem din atenţie acest aspect, toate astea cu controlul balonului, pentru că, fără acesta, o echipă îşi poate urca liniile oricât de mult doreşte, fără rezultat. Aşa că atunci când ataca, Realul forma trei linii foarte distincte.

Distanţele erau enorme şi marele defect al echipei blanco, intensitatea slabă a componentelor sale, agrava aceste dubii. Nici Bale, nici Ronaldo nu făceau presiune după pierderea balonului şi nici nu făceau nimic pentru a încetini tranziţia adversarilor, iar pentru James, Toni şi Luka, care stăteau foarte jos, părea imposibil să facă faţă presiunii. Chiar dacă ar fi încercat, ar fi fost uşor depăşitţi şi şi-ar fi pierdut poziţia. Ca să rezumăm, părea uşor pentru rival să dea prima pasă, pentru că Rodriguez, Kroos şi Modric nu le puteau lua faţa şi, mai departe, cu o singură mişcare de calitate, puteau fi uşor depăşiţi. Ramos şi Pepe, în loc să încerce să construiască, aveau tendinţa să se retragă, iar după ei, toată echipa. Poate că era mai prudentă această mişcare, însă acest tip de prudenţă nu i-a ajutat prea mult. Realul nu era o echipă capabilă să păstreze controlul unui meci timp de 90 de minute. Din punct de vedere tactic, nici nu putea să puna constant presiune, nici să se aranjeze în apărare. Dimpotrivă, liniile erau foarte vizibil separate şi nimeni nu juca rolul de liant între ele. Carlo cerea un plus de intensitate, însă fără rezultat. Jucătorii lui nu au această calitate şi basta, iar motivarea poate să te scoată la liman cinci zile pe an, însă nu 365. Trebuia să înveţe să trăiască cu asta.

Să continuăm cu controlul balonului. Cu mai sus amintitul 4-3-3 plat, Real Madrid muncea din greu pentru a putea înainta, iar majoritatea paselor erau în lateral, iar când se pasa în faţă, primeau pe extreme Cristiano, Benzema şi Bale. Nu găseau pase diagonale foarte fluide, iar în felul ăsta, posesia era sincopată. Mai clar, posesia Realului nu era pozitivă pentru a ieşi din apărare, pentru că nu oferea timp jucătorilor să iasă în faţă, să se întâlnească cu mingea şi să încerce să oprească atacul adversarilor, odată pierdut balonul. Pe de o parte, acesta este motivul pentru care Kroos, James şi Modric rămâneau atât de jos. În încercarea de a rupe monotonia acestui joc şi de a aduce calitate posesiei echipei sale, Ancelotti a făcut prima sa ajustare, dându-i lui James rolul pe care îl avusese Di Maria, în anul în care s-a câştigat La Decima. Adică, James va juca interior stânga pe faza defensivă, pentru a se transforma în extremă dreaptă, când echipa se aşeza în atac. Având un om lipit de bandă, Kroos a câştigat deci avantajul pasei în diagonală, adică exact ceea ce căuta Ancelotti, pentru a avea mai multe soluţii în joc. Fără James la mijloc, Modric a trebuit să creee o legătură cu Kroos şi să formeze, parctic, cu neamţul, un dublu pivot. Astfel, Madridul arată ca un 4-4-2 foarte clar. Regularitatea posesiei s-a ameliorat puţin, acum, când James stătea mai sus şi nu primea în bandă, însă tot nu era suficient pentru ca Kroos şi Modric să poată pune presiune şi să avanseze. Era încă dificil să acopere toată lăţimea terenului. Desigur că vă amintiţi carnagiul pe care l-a provocat Real Sociedad pe Anoeta, atacând pe benzi. Un lucru era clar: cu atâţia artişti în echipă, Ancelotti trebuia să găsească un truc pentru a echilibra grupul, sau ar fi suferit foarte mult. Fără Xabi Alonso, Realul nu avea capacitatea defensivă pentru a corecta greşelile tactice. Trebuia să găsească o altă formulă pentru a ascunde greşelile cele mai mari ale apărării sale.

Toate aceste aspecte au fost vizibile în cel puţin jumătate dintre minutele disputate de Madrid până la meciul de pe Riazor. De aici, lucrurile s-au schimbat. După ce am văzut aspectele negative, să analizăm şi avantajele. Cu excepţia primului meci din UCL, Real a demonstrat câteva momente de fotbal de mare clasă. Atât în victoria scurtă împotriva celor de la Cordoba, cât şi în momentele foarte bune de pe Anoeta, Realul a demonstrat prin câteva faze de fotbal memorabil de ce a câştigat Supercupa Europei. Dacă indentifică motivele acelor scăpări şi dacă reuşeşte să le controleze, exista posibilitatea de a atinge acel mult dorit echilibru. Iată care erau concluziile cele mai clare care ieşeau în faţă:
Avantajul extra paselor pe filiera Kroos- James. A contribuit la transformarea Realului în supercampioana Europei. Cei doi au ajuns la o echipă deja câştigătoare, cum era Realul şi i-au schimbat codul ADN. Cele două mari transferuri blanco din această vară au oferit stabilitate şi control posesiei balonului. Toni este o maşină, parcă programată în cele nouă luni petrecute cu Guardiola, să contabilizeze pase scurte excelente, fără greşeală şi cu intenţie. Poate cu excepţia lui Xavi Hernandez, care este unic, nu cred să fie unul mai bun decât Toni la acest aspect. Pe de altă parte, James constituie un salt calitativ imens faţă de Di Maria, la acest capitol. Columbianul este fabulos în precizie, în timp ce Di Maria greşea de multe ori. Presiunea de abia se mai simte, iar acele angajări ultra verticale către careul advers s-au redus la minimum. Kroos şi James au luat catapulta şi au ascuns-o în pod. Real Madrid se pregăteşte, chiar şi atunci când pleacă pe contraatac. Mai apare o pasă, în aceste momente. Nu trimite niciun balon pe care nu trebuie să îl trimită. Şi astfel, fiecare balon este trimis cu maximă precizie tactică, ţinând cont de situaţia din teren la momentul respectiv. Toni şi James sunt doi mijlocaşi cu creier şi cu picioare excelente. Influenţa lor a fost hotărâtoare, căci au schimbat profund jocul Realului.

Efectul La Decima. Clubul merengue a trăit cinci ani în umbra unui jucător şi a unui antrenor (Barcelona lui Guardiola). Chiar când nivelul s-a mai echilibrat, Realul tot a rămas copilul, iar rivalul său, omul matur. Acest aspect a fost vizibil în primul meci din semifinala cu Bayern de sezonul trecut, când, deşi era o echipă inferioară lui Real, tot nemţii au părut giganţii, în primele 15 minute. Cele 75 de minute care au urmat, returul de la Munchen şi finala de la Lisabona au refăcut ierarhia în ceea ce o priveşte pe Real Madrid. Şi acest lucru se vede. Jucătorii sunt plini de încredere, îşi doresc să câştige plăcând în acelaşi timp, încearcă tot ce le trece prin cap, se simt minunat jucând fotbal, vor să fie cunoscuţi ca jucătorii minunaţi care ştiu că sunt. Schimbarea de cip se vede în întreaga echipă, dar mai ales în cazul jucătorilor care sunt de mult timp pe Bernabeu. De exemplu, la Pepe. Jucătorul care odată îl scotea din minţi pe Alonso cu mingile sale aiurea şi-a păstrat, fără îndoială limitările, însă acum fac parte din show şi nu mai creează atâtea probleme. Despre Ramos, nici nu mai e cazul să vorbim.

Relaţia Bale-Ronaldo. De când a venit la Real, toţi teoreticienii au prevăzut că asemănarea lui cu Ronaldo îi va îndepărta, până la urmă. Aşa părea logic, cel puţin. Se spunea că aceşti doi jucători, poate cu fizicul cel mai impresionant din fotbal, ca să poată convieţui, ar fi trebuit să joace în momente diferite, adică unul să iniţieze mutările pentru celălalt, cât mai jos posibil. Mai mult sau mai puţin, cam asta s-a şi întâmplat, ceea ce ne face să credem că şi Carlo era de aceeaşi părere. Fără îndoială, ceva s-a schimbat după meciul cu Atletico din campionat, pierdut de Real. Carlo i-a oferit lui Ronaldo maximă libertate de mişcare, portughezul s-a lăsat frecvent pe banda dreaptă, unde s-a aliat cu Bale. Iar rezultatul a fost impresionant. În următoarele două partide, s-a văzut potenţialul acestei mutări. Împreună, au arătat că cei doi au posibilităţi tehnice incerdibile şi că Ronaldo, cel care este la comandă, joacă în felul următor: să scoată din joc adversari, după care să se mişte în voie. Posibilitatea de a-i alătura pe Cristiano şi pe Bale deshidea o nouă alternativă tactică.

Traiectoria lui James. A ajuns la Madrid, aducând cu sine două calităţi foarte puţin observate până atunci: incredibila sa rezistenţă fizică şi calitatea defensivă, atunci când trebuie să îşi ajute echipa în apărare. Forma sa îl ajută să acopere suprafeţe mari de teren, plăcându-i să se alăture defensivei, dacă poate intercepta balonul pe atacul adversarului. Sunt calităţi pe care numai un ochi expert le-ar fi putut prezice în ceea ce îl priveşte, la felul în care jucase până a ajunge la Real. Iar daca Realul a întrezărit aceste calităţi sau doar a avut noroc, ei bine, în ambele cazuri, e clar că trebuia să il aducă pe Bernabeu. O să mai vorbim despre avantajele imense pe care veirea acestui băiat le-a adus echipei lui Carlo. Şi e vorba de lucruri care au avut efect imediat, incredibile. Pentru a fi crezuţi pe cuvânt, analizăm câteva imagini/ secvenţe din jocul Realului, ca să vedem cum James este cheia de boltă a acestui Madrid mai puternic.

Să recapitulăm. Ancelotti pleca în noul sezon cu două goluri pe care trebuia să le umplă: aproape toţi jucătorii săi aveau proleme cu intensitatea pe faza defensivă şi nici nu avea la dispoziţie un pivot pur care să repare prostiile pe care le făceau în această fază. Pentru a scăpa de aceste bile negre, Carlo trebuia să deseneze un sistem care să permită jucătorilor săi să stea mai aproape unii de alţii. În felul acesta, ar fi putut să mascheze minusul în activitatea fizică şi gruparea mai mutor jucători în zona în care este balonul. Pentru a obţine acest efect, a folosit tot ce a fost bun în sezonul trecut- şi nu au fost puţine lucruri- şi a adăugat cele patru îmbunătăţiri despre care vom discuta mai jos. Ce a făcut antrenorul italian? A creat Madridul celor două punţi.

Ideea principală e simplă: Real Madrid, care era o echipă în trei linii, s-a transformat într-una cu cinci puncte de presiune: cele trei linii iniţiale şi două punţi. Fiecare punte este reprezentată de un fotbalistcare ocupă spaţiul intermediar al acestor trei linii. Mai precis, puntea 1 leagă apărarea de mijloc, iar puntea 2 leagă mijlocul de linia de atac. Folosind aceste punţi, Ancelotti favorizează jocul echipei sale, atât în atac, cât şi în apărare. În apărare, fiecare punte acţionează ca un amortizor al atacului advers. E ca un obstacol, un pivot, o groapă care trebuie ocolită şi care, în felul acesta, încetineşte acţiunea ofensivă adversă. Când o echipă oponentă vrea să treacă din propria zonă în alta, trebuie să treacă, acum, peste cinci obstacole, în loc de trei. Asta presupune mai multe pase şi mai puţin spaţiu de manevră, ceea ce pune dificultăţi celorlalţi şi măreşte efectivitatea apărării blanco. În atac, apariţia celor două punţi ajută expoenţial pasele diagonale, căci pot veni de oriunde, ceea ce creează spectacol. În orice parte s-ar afla, purtătorul de balon poate forma un triunghi cu alţi doi coechipieri. Şi astfel, creşte calitatea posesiei. Înainte a a analiza aspectele mai tactice, să spunem că puntea 1 e Sergio Ramos şi puntea 2, James.

În momentul în care echipa sa trece în posesie în terenul advers, Sergio se desparte de colegul său din mijlocul apărării, înaintează şi devine ceva foarte asemănător unui mijlocaş în funcţiune pentru Real Madrid. Iar când Ramos nu poate face asta, celălalt central preia această funcţie. Care sunt avantajele acestei prime punţi? Multe.

Să începem cu atacul, unde e mai clar. În prmul rând, dislocarea unui jucător la care adversarul nu se aşteaptă să apară aşa de sus produce confuzie, iar coechipierii pot muta în voie cu balonul. La fel, urcând uneori până aproape de poziţia lui Kroos, acest jucător favorizează triungiul pe partea stângă, cu Marcelo, James, Isco sau Ronaldo. Şi mai important este că această mişcare îi permite lui Kroos să joace mai interior. Deci, când Ramos betonează poziţia de extremă stângă prin ieşirea sa din dispozitivul defensiv, Kroos câştigă spaţiu în faţă şi formează o minunată pereche de interori cu Modric. Şi astfel instaurează posesia Realului chiar în faţa rivalului, cu calitate şi ordine tactică, îşi demonstrează calitatea de pasator, apar opţiunile pentru şuturi, pentru a pune prsiune pe adversar. Această puncte îi poate transforma pe Kroos şi pe Modric, care înainte jucau ca un fel de dublu pivot izolat, în doi interiori protejaţi, care pun presiune în faţa unui rival deconcentrat, foarte aproape de triunghiul BBC. Fără să facă un efort fizic impresionant, fac presiunea foarte sus, în faţa unui rival care, forţat de posesia blanco, rămâne fără prea multe opţiuni de a înainta. Iar această asociere a lui Kroos cu Modric este doar una dintre variante, pentru că rareori Madridul îşi rezervă doi jucători pentru aceeaşi partitură. Versatilitatea echipei este foarte mare, căci mijllocaşii pe care îi are la dispoziţie Carlo sunt excelenţi din punct de vedere tactic, iar antrenorul adaptează jocul în funcţie de circumstanţe. Jucătorii blanco nu execută, ei interpretează rolul din teren. Iar Toni Kroos şi James Rodriguez au schimbat faţa Realului.

Un alt aspect care trebuie luat în seamă, pentru că este foarte important, arată că, stabilind această punte, Ancelotti a rezolvat excesiva retragere a defensivei sale. În momentul in care Ramos este jucat pe un post asemănător unui pivot pe partea stângă, celălalt central al Madridului poate, şi el, să urce puţin şi poate opri, astfel, mai repede tentativa de atac pe artea sa din partea rivalilor. Există situaţii, ca unele faze din meciul cu Liverpool, în care perechea lui Ramos (aici, Pepe) se deplasează în faţă, pe poziţia unui mijlocaş, deşi aceste situaţii sunt mai puţin frecvente.
Să ajungem la puntea cu numărul 2, James sau, mai bine zis, James-Bale. Cel care începea în linie dreaptă cu Kroos şi Modric a câştigat, ca Ramos, ceva spaţiu în faţă, astfel încât se poziţionează şi lucrează ca un mediapunta, uşor lăsat pe stânga. Astfel, asigura conexiunea dintre mijloc (Luka-Kroos) cu linia de atac, de care se ocupă Cristiano şi Benzema, deşi există şi schimburi de loc între protughez şi galez. În principiu, Bale acţionează ca mediapunta pe partea dreaptă. Acest rol de punte îl apropie mai mult de ceea ce juca în Anglia, unde, jucând ca atacant pur, a putut să domine competiţia în faţa unor Rooney, Suarez sau Aguero. Atât James, cât şi Bale se simt bine în sistemul acesta, care pare a fi făcut pe gustul lor. Dinamismul este constant, nimeni nu are un punct fix în care trebuie să fie, toţi participă la joc, formând continuu triunghiuri. De aici, şi numărul impresionant de pase la prima atingere care se observă în ultimul timp la Real. Mai mult, se foloseşte capacitatea foarte bună de organizare a lui Bale şi James, căci amândoi creează faze de joc. Dacă nu va fi împiedicat de accidentări, Bale va demonstra nu numai că îşi merită banii, dar că aptitudinile sale tehnice nu sunt mai prejos de cele ale lui Modric sau Isco. În ceea ce îl priveşte pe James, sunt puţine de adăugat. El este un mediapunta clasic, iar rolul de punte îi permite să transforme echipa dintr-un 4-3-3 în atac, într-un 4-4-2 în apărare. Adică mişcare.

Da, mişcare. Se observă atât schimbarea constantă de poziţii între BBC şi James, cât şi la jucătorii care joacă mai în spate. Sunt faze în care Cristiano funcţionează ca o completare la această a doua punte, alăturându-i-se lui James şi formând un triunghi cu Modric. Chiar dacă Bale este iniţial mediapunta, atât portughezul, cât şi Benzema schimbă deseori poziţia cu el, evitând astfel tipicul dreptunghi paralizat în ofensivă, ca la Luxemburgo sau Pellegrini. Dacă Cristiano se mişcă, toţi trebuie să o facă.

Şi, ca să terminăm analiza eficienţei punţilor, să vedem importanţa lor defensivă. Tactic, este, fără îndoială, un succes. Acest tip de joc se închide în jurul adversarilor, îi obligă să joace pe extreme când recuperează şi, de asemenea, permite mijlocaşilor lui Real să urce fără probleme, pentru a presiona după ce balonul este pierdut, deşi cu James pe post de punte, această pierdere a balonului se întâmplă mai rar. Deci, ajustarea lui Ancelotti îşi face treaba: grupează jucătorii săi în zona balonului şi obţine şi acumulare, şi intensitate. Iar această situaţie se petrece la niveluri diferite, pentru că o singuă pasă nu poate scoate din joc ceilalţi adversari complet. Pentru a asigura înaintarea, cât de mică, a lui Cristiao şi Bale, echipa se vedea nevoită, de multe ori, să se retragă până în propriul teren. Graţie celor două punţi, se recâştigă controlul, mult mai sus, iar asta e un efort colectiv, al întregii echipe, când poate că Bale sau Cris ar fi putut evita acest efort fără mare muncă. Însă şi atitudinea este o calitate, pe care jucătorii Realului se pare că nu o au mereu. Din cauza asta, Ancelotti şi-a muncit mintea şi de aceea poate spera doar la validitatea apărării, nu la prefecţiune în acest caz. În momentele în care se întâmplă asta, echipa pare stabilă. A încetat să mai fie o sită cu ochiuri mari, iar acest avantaj se vede.

Trebuie să remarcăm că, deşi plecarea lui Alonso a slăbit puţin calitatea mijlocului în defensivă, apărarea în 4-4-2 rămâne totuşi foarte bună. Datorită calmului său, James reprezintă un plus faţă de Di Maria, iar acei jucători care au lucrat defensiv cu Mourinho încă mai folosesc obişnuinţele portughezului. Madridul se apără de multe ori în propriul teren, pentru că lipsa de intensitate permite adversarului să atace cu destulă frecvenţă, însă acum, odată ajunşi în terenul Realului, le este dificil să dezvolte faza. Este marea moştenire pe care i-a lăsat-o Mourinho lui Carlo, iar italianul a ştiut să aprecieze şi să valorifice acest aspect. Ca să scurtăm, nivelul de intensitate al mijlocului de pe vremea lui Alonso nu se va mai vedea. Între Modric şi Kroos se vor mai putea găsi pase de rival, care în vremea lui Xabi nu se întâmplau, astfel încât, în faţa unor cupluri sau jucători de genul Cesc, Gotze sau Messi-Neymar fiabilitatea nu va mai fi la acelaşi nivel ca sezonul trecut.

Şi în acest moment apare James, unul dintre cei mai creativi mijlocaşi din fotbalul european în acest moment, iar el vine pentru a crea. Aşa cum am remarcat, cel mai important aspect al noului Real este permanenta mişcare, mai ales în zona BBC, însă acest lucru se aplică tuturor jucătorilor. Orice fotbalist blanco poate apărea, la un moment dat, într-unul dintre cele cinci puncte de inflexiune de care am vorbit mai sus. De exemplu, atât Marcelo, dar şi Kroos sau Modric pot juca rolul punţii de la mijloc. Toată această mişcare asigură fluiditate jocului, formează în pemanenţă triungiuri, care au rolul de a deruta rivalul, care nu poate scoate din joc niciun jucător din faza de atac. Nu e acelaşi lucru să te aperi în faţa lui Bale ca în faţa lui Marcelo, sunt provocări diferite, iar ei îşi schimbă permanent rolul şi poziţia. Ceea ce foloseşte Carlo pentru ca jucătorii săi să funcţioneze în acest bloc, să îşi abandoneze poziţiile clasice şi să fie agresivi, este tocmai calitatea tehnică a lui James. 10-le Madridului nu se limitează la a-şi ajuta coechipierii, cum fac de obicei jucătorii de tipul lui. James face mai mult decât atât, el este legătura dintre şase din cei nouă colegi din teren. Pentru că înţelege perfect ceea ce se întâmplă pe teren, se alătură acoperirii lui Marcelo, Kroos sau Modric şi compensează iniţiativele lui Bale, Cristiano şi Benzema. Este ceva nemaivăzut aproape ca un lateral stânga într-o fază să ajute apoi pe partea dreaptă un alt coleg, de exemplu pe Modric, când acesta îşi părăseşte postul. Liniştea pe care a oferit-o jocul lui James echipei lui Carlo a fost cheia în dezvoltarea unui astfel de joc. Kames s-a dovedit mijlocaşul care sperie pur şi simplu pri influenţa pe care o are în zona pe care joacă. Ca să nu mai vorbim că nimeni nu se aştepta la asta de la un tânăr mijlocaş, pe deasupra latinoamerican. Când joacă interior stânga, este impresionabil, o maşinărie care generează soluţii fotbalistice pentru echipa sa. Şi fiecare invenţie de a sa se amestecă cu avantajele celor cinci puncte esenţiale de care am vorbit: înţelepciunea lui Kroos, James, Modric sau Illarramendi s-a dezvoltat prin cele două veniri de anul acesta. Kroos şi James au schimbat faţa Madridului.

În legătură cu Clasico, poate că cineva se întreabă: de ce a jucat Carlo cu Isco interior stânga în loc de James? În primul rând, pentru că fotbalul aparţine fotbaliştilor, iar Isco este rezervă din motive care numai la Real, cu James, Kroos, Modric şi BBC se pot înţelege. Supergeniul din Malaga se maturizează cu o viteză incredibilă şi este într-o formă excelentă. În al doilea rând, echipa se adaptează la stilul lui când joacă, aşa cum este normal, adică altfel decât atunci când postul este ocupat de columbian. Marea diferenţă tactică este că Isco este un jucător care poate evolua doar pe o bandă. Când joacă pe partea sa, depăşeşte uşor 10 km alergaţi pe partidă, însă nu se infiltrează aşa des pe stânga sau pe centru, cum face James. Isco e jucător de bandă stângă; în loc să joace şapte roluri, ca James, face doar patru: lateral stânga, pivot stânga, interior şi extremă pe aceeaşi parte. De accea, versatilitatea colectivă tinde să scadă, deşi rămâne la un nivel foarte înalt. Pe de altă parte, faptul că el asigură partea stângă, permite colegilor săi, mai ales lui Marcelo şi lui Kroos, să îşi îmbunătăţească contribuţia. Toni îşi schimbă des locul cu el, iar Marcelo îşi permite să înceapă faza ca interior stânga, pentru a ajunge la finalizare în dreapta. Fiind mai conservator în joc şi rămânând mai aproape de Kroos, Modric este mai liber şi mai ofensiv decât în tandemul cu James. În realitate, ceea ce se pierde la tactică prin Isco se câştigă prin faptul că se reduc spaţiile de joc pentru rival şi se câştigă prelungirea posesiei. Iar daca Madridul pare mai puternic cu James, este pentru că, în acest moment, columbianul e un pic mai bun decât Isco.

James oferă un punct în plus la intensitate, două puncte la lansarea contraatacurilor şi, ceea ce e mai important, un număr mult mai mic de erori neforţate. La fel ca Toni şi Luka, James este foarte serios când vine vorba de asumarea riscurilor. Poate greşi poate de câteva ori pe an, dar asta i se întâmplă foarte rar. Isco face două-trei greşeli destul de mari pe meci, care permit contraatacuri fulminante spre poarta Realului. Dacaă tot am vorbit despre calităţile părţii stângi, să vedem şi care ar fi punctul slab şa care trebuie să se găsească soluţia. E adevărat că se recuperează mingi multe, în viteză, însă asta se asociază unei fragilităţi defensive pe partea lui Marcelo. Coentrao, super specialist defensiv, ar fi soluţia, însă trebuie să ne gândim cât s-ar pierde din calitatea posesiei prin această schimbare. Câtă presiune ar mai pune în faţă Realul? Răspunsul la aceste întrbări grele va netezi drumul spre titluri. Daă stilul uşor dezordonat al lui Marcelo produce câteva faze de pericol major pe meci, se poate vorbi şi de fragilitatea sistemului din când în când. Ca să câştigi în faţa Realului, se pare că trebuie ca rivalii să se instaleze în terenul blanco, să presioneze lateralii şi să se infiltreze între Modric şi Kroos.

Astfel, ajungem la final, nu fără să observăm că Ancelotti continuă să îşi păstreze viziunea, indiferent de ceea ce joacă rivalul său. Villarreal, de exemplu, a gândit un atac total cu lateralii foarte sus, iar Madridul a răspuns cu un sistem diferit faţă de ce am vorbit până acum, însă acesta a fost un singur meci în ultimele şase. În toate celelalte, Ancelotti a rămas fidel conceptului său. Sistemul celor două punţi este noua jucărie a Realului, iar jucătorii par încântaţi de ea. Se distrează ca nişte copii. Chiar dacă nu le iese mereu perfect, îi putem vedea deseori râzând când lucrurile nu merg impecabil. Pe Kroos îl mai vedem spunându-i lui Isco să urce, dacă îl observă prea jos sau pe Cristiano cerându-i lui Bale să avanseze, pentru că el vrea să intre mai pe mijloc sau că James îl atinge pe Modric în glumă după cap când îl ajută defensiv. Fotbaliştii se distrează la fel de mult când lansează un contraatac sau când marchează un gol, se simt integraţi si se simt bine unii cu alţii, pentru că ştiu că şi atunci când nu fac un mare meci, tot joacă bine.

Defecte? Există. Nu există echipe perfecte şi un rival pe măsură le va vedea. Aşa cum am spus, deşi punţile sunt extrem de utile, lipsa de intensitate poate gripa elementele componente, mai ales că principalele componente defensive, Carvajal, Marcelo şi Kroos, nu sunt tocmai Puyol, Maldini şi Mathaeus. Însă Carlo şi-a găsit sistemul, iar acesta funcţionează deocamdată.

Articolul “Puntile lui Ancelotti” a fost tradus de Daniela Pitigoi din Ecos del Balon