[su_heading size=”15″]Va propun un joc, este cat se poate de real si se joaca, la fel ca majoritatea, in mai multi. Numai ca, de fiecare data, in orice joc, raman doi competitori la final pentru marele premiu. Cu teoria jocurilor se ocupa oamenii destepti de la facultatile de matematica; eu mi-am facut-o peste drum, la Litere, asa ca nu o sa ma lansez in formule, ci in metafore si in paralele, asa cum ma simt mai bine.[/su_heading]
Jocul despre care vreau sa va povestesc se joaca de mult, de vreo suta si mai bine de ani si se spune ca este o competitie de domni, in care evolueaza golani (spre diferenta de rugby, care e exact pe dos). Bref, se ia o minge, se pun 11 jucatori de o parte si de alta a ei si incepe nebunia. Cine marcheaza mai mult castiga, vorba unui clasic in viata 🙂 . De la aceasta axioma, s-au dezvoltat sofisme si silogisme cat pentru trei volume groase, bune de dormit cu capul pe ele: apararile castiga campionate, atacul, meciuri; golul la coltul scurt e al portarului; cine marcheaza primul, “ia o optiune serioasa pentru victorie”; cea mai buna aparare e atacul (daca nu e catenaccio, dar i-a cam trecut vremea) si asa mai departe.
Sa revin, insa, la oamenii care participa la acest joc; am mai spus, sunt 11, imbracati in tricouri la fel, ca sa se recunoasca si scopul lor este sa respecte axioma mai sus amintita. Ne intoarcem la oameni, pentru ca, nu numai in marxism-leninism, ei sunt masura tuturor lucrurilor. Iar pentru ca explicatia sa fie mai clara, o sa va rog sa impartiti foaia (adica mintea) in doua coloane, caci asa se face lectia. In prima coloana, Real Madrid; in a doua, Barcelona. Din cand in cand, ca note de subsol, vor mai aparea si alte nume, doar pentru acuratetea comparatiei.
Sa incepem: in coloana intai, Real Madrid. 113 ani de istorie, 10 Cupe ale Campionilor (in ambele variante ale competitiei), 32 de campionate si 19 Cupe ale Regelui. In a doua coloana, Barcelona: 117 ani de istorie, 5 Cupe ale Campionilor, nu’s cate campionate, dar mai putine ca Real si habar nu am cate cupe, ca nu ma intereseaza. Dusmani pe viata si adversari care transforma competitia interna intr-un nesfarsit duel (nota de subsol: din cand in cand, mai apar si Valencia sau Atletico Madrid) sportiv, ideologic, uneori politic si intotdeauna de ambitii pana la cer. Daca tragem linie aici, Real castiga. Adversarii vor spune ca nu e corect, ca Franco, ca televizoare alb-negru, ca Regele, ca independenta Cataluniei si altele. Nu se admit contestatiile, continuam. Sa nu cadem in capcana frumos ambalata ca fotbalul cu mingea cu siret nu se pune; ba se pune, nu e vina nimanui ca altii dormeau pe vremea aia.
In ultimii 15 ani, coloana a doua “vine tare pe turnanta” (o sa mai folosesc clisee din astea, sunt teribil de sugestive) si sufla in ceafa coloanei intai, ca niciodata in cei o suta si ceva de ani de cand se razboiesc. Coloana intai are avantaj linistitor, insa jocul asta nu se termina, e un fel de stafeta care se preda din generatie in generatie, ca poeziile populare (nu si din gura in gura, e neigienic). Cum coloana a doua nu ne intereseaza decat ca reper, o sa vorbim despre ea doar cand ne intereseaza in demonstratie.
[su_pullquote]”Ce e mai interesant e ca viitorul fost antrenor face transferurile pentru viitorul viitor antrenor. Acesta din urma, gaseste un lot pe care incearca sa il invete ceva, in ideea unui proiect pe termen macar mediu, daca nu lung. Gresit complet.”[/su_pullquote]Coloana intai sta excelent la capitolul marketing, suporteri in toata lumea (macar cei care fac diferenta intre offside si corner) si prestigiu. Pierde, insa, mult, la capitolul trofee. Cumpara jucatori excelenti, face super prezentari pe stadion, are cele mai frumoase imnuri (sunt subiectiva, aia e, nu imi sta capul acum la You’ll never walk alone), normal ar fi sa se uite cu greu in retrovizoare dupa coloana a doua. Aici apare ambiguitatea: de ce nu e nimic normal in povestea asta? Pentru a incerca sa o explic, o sa fac o digresiune si o sa va prezint imaginea obisnuita a unui cuplu. (Ea, ravisanta la primele intalniri, el, elegant si politicos. Se iubesc, se iau, sunt perfecti impreuna. Timpul trece, rochia de seara si costumul la patru ace se transforma in pijamale comode, iesirile in oras, in seri in fata televizorului -el se uita, clar, la fotbal :). Pe ea o deranjeaza insensibilitatea lui, pe el, sensibilitatea ei. Din fotografia de nunta raman doar rutina plicticoasa si reprosurile).
[su_carousel source=”media: 5708,5709,5710,5711,5712,5713″ title=”no”]Asa si cu vedetele Realului. La conferinta de presa, in cadrul amintitei prezentari fastuoase, noul jucator declara, eventual cu lacrimi in ochi, ca i s-a implinit un vis din frageda pruncie, ca isi va da viata pentru culorile clubului si pentru fani. 3, 4, 5, 25 de etape, totul merge struna. Conducerea se felicita pentru afacere, fanii sunt in extaz. Noii veniti sunt comparati cu legendele clubului, visele devin din ce in ce mai mari, vitrinele se maresc pentru a primi trofeele. Apoi, pijamaua, televizorul, mancarea un pic afumata. Antrenorul pleaca, fie pentru ca nu s-a inteles cu vestiarul, fie pentru ca jocul nu place savantilor din tribune, fie pentru ca presa gaseste nod in papura. In fiecare mandat, se victimizeaza unii fotbalisti, se desconsidera altii, unii pleaca, vin altii in locul lor. Ce e mai interesant e ca viitorul fost antrenor face transferurile pentru viitorul viitor antrenor. Acesta din urma, gaseste un lot pe care incearca sa il invete ceva, in ideea unui proiect pe termen macar mediu, daca nu lung. Gresit complet. La Real, termenul “proiect” nu exista, pagina care il continea in dictionar s-a rupt de mult, de la Miguel Munoz si nu a mai fost regasita. Vinovatul este mereu antrenorul, jucatorii sunt imaculati, atat de curati si de stralucitori, incat au devenit pietre tari (pesos pesados), de neinlocuit si cu care nu se poate nici macar dormi, nu mai vorbim de slefuit. Atat de stralucitori, incat par galactici, adica trebuie sa te uiti la ei cu telescopul sau cu ochelari fumurii, sa nu te orbeasca. Treofeele vin greu, un campionat in opt ani, o UCL dupa 12, o Cupa a Regelui dupa 18.
Intre timp, coloana a doua, fierbe si da in clocot. Are presedinti de tot rasul, unii vulgari, altii certati cu legea; toti, insa, cu o obsesie: sa faca praf coloana intai. Si pentru[su_pullquote align=”right”]” Vinovatul este mereu antrenorul, jucatorii sunt imaculati, atat de curati si de stralucitori, incat au devenit pietre tari (pesos pesados), de neinlocuit si cu care nu se poate nici macar dormi, nu mai vorbim de slefuit. .”[/su_pullquote] asta se baga sub pres toata mizeria (ii ajuta si presa de casa, care functioneaza ca un aspirator) si se ia o hotarare de neimaginat pentru coloana intai: nu jucatorul, ci echipa. Nu vedeta, ci proiectul. Si, culmea culmilor si erezia ereziilor, nu numarul de pe tricou si fata din reclame, ci antrenorul. Doamne fereste! Fostul jucator Pep devine antrenorul Pep, lasa echipamentul si ia costumul, apoi biciul. Si loveste, si loveste; vedetele pleaca fie capul, fie pleaca la propriu (Eto’o, Ibrahimovic), in echipa apar unii de care nu stie decat iarba de la Masia. Nu sunt inalti, nu sunt frumosi, nu mor femeile dupa ei. Joaca o “na-ti-o tie, da-mi-o mie”, fac posesie 80% din meci, ii ametesc pe adversari (uneori ii ameteste domnul cu fluierul, dar petele nu se pun, nu?) si, pana sa foloseasca pesos pesados crema hidratanta si pentru conturul ochilor, coloana a doua face legea. Stupoare si uimire. Coloana intai muta mult si prost, la disperare, coloana a doua isi vede de treaba: o UCL, inca una, inca una; un campionat, inca unul si inca unul. 2-6, 5-0, 4-0 (nu sunt scoruri de tenis, stiti voi la ce ma refer). Intr-o zi, capitanul de corabie are o idee: ia sa il iau eu pe ala care i-a batut pe astia asa rau, de si-au pornit aspersoarele de nervi. Zis si facut. Treaba incepe prost, cu 5-0, dar continua binisor: cupa, campionat, semifinale UCL si, mai important, victorii impotriva lui “na-ti-o tie, da-mi-o mie”. Se pare ca se intra in normalitate…gresit, v-am spus ca lipseste pagina cu “proiect”? Lipseste si aia cu “normal”. Pierdem Cupa Regelui acasa, in fata unei echipe care nu mai batuse Realul de 14 ani, la nici o luna de la victoria in campionat.
Si o luam de la capat. Vine La Decima, cui ii mai pasa de orice altceva: de alinierea planetelor, de accidentarea lui Modric, de pierderea campionatului? In extazul lor, pesos pesados uita ca pentru a-l pastra pe favoritul lor, trebuie sa castige; e de inteles, aerul inaltimilor e tare si rarefiat. Si Carlo pleaca. Si o luam de la capat. Benitez: ciufut, nu ii iubeste, nu ii mangaie, nu ii lauda, nu declara ca sunt cei mai frumosi din cati a vazut el. Rau, deci ne suparam la schimbare, declaram ce ne trece prin neuron (singular intentionat), ne bosumflam, pierdem cu 0-4, acasa.
Intre timp, coloana a doua mai ia un campionat si o UCL. Si are 6 puncte in fata…Coloana intai inca sta bine. Frumosii si carismaticii castiga premii (individuale), se regasesc in echipele anului, fac copii (ma rog, e dreptul lor), se tatueaza si promit ca le-a venit mintea la cap. Fanii cer transferuri, daca ar fi dupa ei, Realul ar aduce 45 de fotbalisti in fiecare sezon, in Forbes suntem primii. Numai ca nesuferitii din coloana a doua imi stau in ochi.
De fapt, de asta am scris atat de mult. Ma poate ajuta cineva cu un sfat sa scap de jena asta? Cat despre joc, nu il termin acum, ca ar fi in dezavantajul iubitilor mei frumosi si destepti. Il continuam, pe coate, in genunchi, vedem noi. Hala Madrid y nada mas!
