Aproape 9 luni…sau 259 de zile…ori 6216 de ore…Atat a durat chinul indurat de Jese Rodriguez pana la revenirea sa pe gazon. Va puteti imagina ce inseamna asta pentru un fotbalist? Va puteti gandi…Hmm, stop!! Asa incep doar fitele literare ale scriitorilor prosti care strica o poveste frumoasa si reala. Adevarul e altul. Si suna altfel!
Tot ce poate fi povestit de la distanta seamana cu un mizilic suparator. Ceea ce trebuie povestit tine de adevar si de adevarul cel mai usor recognoscibil. Se spune ca in viata nimic nu e intamplator. Si totusi, absolut intamplator, partida cu micuta grupare catalana a venit la momentul potrivit. Mult mai putin întamplator este faptul ca Jese, era în acel moment în cautarea sensului pierdut. Multe atarnau, tot atunci, de întalnirea celui supranumit “El Bichito” cu ordinea minima. O ordine minima restabilita de undeva din interiorul acestui pusti, care face madridismul din intreaga lume sa spere, sa viseze.
Nu stim mult mai multe, dar putem banui ca exista o forta care nu se prezinta niciodata ca forta. Ea e de regula înconjurata de aparente modeste, e independenta de context si proclama valoarea de neînlocuit a persoanei individuale. Bineînteles, a persoanei individuale constienta de stabilitatea ei. Caci Jese Rodriguez nu e doar un talent rar, ci si un tip care a dezvoltat o stare de încredere vecina cu succesul. Primul fotbalist caruia Bernabeul i-a atribuit cantecul capitanului Raul, Jese s-a opus sfarsitului si a invins Chinul. Pentru ca oricine realizeaza ca o accidentare atat de grava precum cea suferita de el in partida cu Schalke, poate incheia prematur orice cariera de sportiv. Pentru Jese, calvarul la care a fost supus timp de 259 de zile va trece incepand cu aseara undeva in plan secund, dar un asemenea chin nu poate fi uitat curand. Probabil cand Chinul isi va publica memoriile, atunci vom sti totul. Sa va spun drept, eu cred ca filmul ar fi mai bun decat cartea, dar nimeni nu vrea sa il faca. De ce ar fi mai bun? Pentru ca filmul ar putea cuprinde un anume episod, care nu va fi de gasit in carte. Cand Chinul isi va publica memoriile va lipsi de acolo ceva care a enervat cumplit autorul: prietenia dintre Jese Rodriguez si Joaquin Mas. Da, da, ati citit bine…
Pentru ca pe Jese il stim cu totii, autorul simte nevoia unei precizari. Joaquin este un tip nascut la Gandia, scolit pe bancile Facultatii de Medicina in specializarea medicina sportiva si educatie fizica, care pana la 35 de ani a lucrat deja pentru Levante, Pamesa si Valencia, fiind in acelasi timp un apreciat profesor universitar. Dincolo de diplomele obtinute, de calificarile si recunoasterea internationala, Joaquin este prietenul lui Jese. Si omul care in toata aceasta perioada a fost in permanenta “umbra” sa. Nu pentru ca astea i-ar fi fost obligatiile, nu pentru ca Jese l-ar fi platit, nu pentru ca asa da bine. Ci pentru ca asa a simtit. Joaquin nu este omul care l-a operat pe Jese, este doar unul dintre oamenii care colaboreaza direct cu medicul Carlos Diez, seful Clinicii Sanitas la Moraleja. Daca vreti, este prelungirea acestuia pe banca si in stafful blanco. A fost adus de Florentino Perez la recomandarea cunoscutului medic spaniol, Jorge Candel, iar Joaquin s-a pus serios pe treaba. “Mi-a fost doctor, psiholog, prieten, frate de suferinta” o recunoaste chiar Jese.
Acum ca i s-a incheiat chinul, Jese poate vorbi. Nu va spune niciodata totul, pentru ca astea sunt vremurile pe care le traim, iar povestile siropoase apartin unor domenii de activitate care n-au legatura cu sportul. Daca ar fi sa povesteasca, probabil ca ar aduce aminte de momentele de disperare in care Joaquin Mas isi lasa sotia si copiii acasa pentru a-si calma prietenul aflat in pragul colapsului mental. Sau poate ar vorbi despre lectiile de viata in miez de noapte predate cu o prietenie calduroasa pe strazile din La Finca, atunci cand Jese nu putea dormi si simtea nevoia sa-si plimbe piciorul avariat. Sau poate ar explica de ce Joaquin i-a chemat pe neasteptate mama pentru ca sufletul sau pierdut avea nevoie de caldura materna ce-i poate pregati in miez de noapte o paella canariana. Toate astea nu se vor regasi cu siguranta atunci cand Chinul isi va publica memoriile, pentru ca sunt dovezi ale unei prietenii tacute si stranse, pe care chiar chinul insuportabil a provocat-o.
Prietenia si-a facut insa aseara public primele sale episoade. Minutul 77 era inevitabil in cariera tanarului fotbalist blanco si la fel si reintalnirea lui Jese cu destinul. Totul era decis, iar multimea de pe Bernabeu a aflat-o privind înmarmurita veselia bonoma a pustiului nascut in Las Palmas. Poetul Isco are balonul, dribleaza in versuri si-l zareste undeva in dreapta pe Jese. In fata acestuia se afla doar un fundas advers cam lent, dar ambitios foc si incapatanat. Aici se petrece intalnirea cu destinul. El Bichito simuleaza scurt din balans o plecare spre dreapta, fundasul musca pornirea, iar Jese agata impecabil mingea trimisa de Isco. Odata incheiata gluma, canteranul preia balonul si infige un sut superb in coltul lung. Toate regretele sale din ultima vreme, toate minutele de chin indurate, toate trairile inexorabile sunt risipite sub aura destinului, de un simplu gol. Un gol a eliberarii, un gol care inseamna sfarsitul chinului.
Jese ii multumeste politicos lui Isco, multumeste tribunei apoi sprinteaza spre banca de rezerve. Rememoreaza pe drum clipele cumplite pe care le-a petrecut in aceste 9 luni de inactivitate. Episoadele se scurg cu repeziciune, dar memoria califica golul marcat in urma cu cateva clipe, drept aminitirea suprema. In dreptul bancii de rezerva, cu zambetul pe buze si cu emotie in suflet, Jese il imbratiseaza pe prietenul sau, Joaquin Mes, intr-o timida incercare de a-i multumi pentru tot. Pentru absolut tot…Are lacrimi in ochi, dar sunt lacrimi de bucurie, de satisfactie, de biruinta. La final, avea sa-i daruiasca lui Joaquin tricoul cu numarul 20, primul tricou pe care l-a imbracat dupa ce i s-a incheiat calvarul. Cel mai special tricou din viata sa. Oare cum ar putea fi toate astea povestite cand Chinul isi va publica memoriile?
