Acesta trebuia sa fie un articol cu declaratiile de dupa meci, asa cum fac de obicei. Te rog sa ma ierti, Florine, dar nu pot. Ma inclin in fata ta, nu stiu cum ai gasit puterea sa scrii cronica, insa eu nu pot. Am incercat, am citit ce au de zis jucatorii nostri si m-a apucat greata; nu vreau si nu pot sa traduc aceleasi fraze goale a suta oara; nu vreau sa scriu cum le pare rau, cum se vor regrupa, cum il sustin pe antrenor, cum au incredere in viitor. Nu pentru ca nu as avea eu (pentru ca asta e adevarul, nu mai am), ci pentru ca nu ii mai cred.
Nici nu stiu de unde sa incep, pentru ca toate cele pe care le-am pastrat in mine, pe care le-am spus catorva, foarte putini, prieteni dragi mie, se invalmasesc si vor sa iasa la suprafata. Nu sunt un specialist in fotbal, fac diferenta intre offside si corner si ma mai invata Costel, Florin si Mihai cate ceva. Cred, insa, ca nu fotbalul este cauza pentru care la Real Madrid este stare de necesitate. Fotbal, slava Domnului, stiu toti, si jucatorii, si antrenorii, si presedintele. Cauza e alta si tine de ceva care nu se poate transfera, care nu poate fi invatat si exersat la antrenamente. Cauza e bunul simt sau, mai bine zis, lipsa lui. E grav si greu in acelasi timp ceea ce am scris, insa voi incerca sa explic.
Am mai zis-o, tin cu Real Madrid din 1986, cand nu cred ca stiam exact cati fotbalisti intra pe un teren de fotbal si o sa fiu madridista pana o sa mor, indiferent de ce se intampla cu echipa asta. Am iubit jucatori, antrenori si o sa ador mereu ideea de Real Madrid, asa cum a cladit-o, de la zero, Don Santiago Bernabeu.
Insa in seara asta mi-a ajuns. A fost doar picatura care a umplut paharul care se tot umple de vreo zece ani. Iar in ultimii 5, debitul a crescut ametitor. Si stau ca omul rational, care e o trestie ganditoare, si analizez: in ultimii cinci ani, din 2010, Real Madrid a schimbat patru antrenori: Pelegrini, Mourinho, Ancelotti si Benitez (ma rog, o sa urmeze al cincilea, dar cine le mai tine socoteala?). Toti acesti antrenori sunt diferiti din toate punctele de vedere: tactic, din punct de vedere al viziunii asupra jocului, ca tip de relationare cu jucatorii. Toti, dar toti, au clacat. Toti, dar toti, au plecat inainte sa reuseasca sa construiasca un proiect durabil, care sa dea rezultate. Singura constanta a acestui club a fost cumpararea de jucatori exceptionali ca valoare si crearea senzatiei ca, in sfarsit, la Madrid incepe un drum lung spre constanta si trofee. Autostrada visata nu a fost, din pacate, decat un drum prafuit si cu hartoape, din care s-a mai iesit, din cand in cand si pentru scurt timp, pe asfalt. Intrebarea care mie mi se pare logica este: daca s-au incercat toate tipurile de antrenori si nu s-a putut, nu cumva vina e in vestiar? Si daca e (iar eu sunt convinsa de acest lucru), ce se poate face ca aceasta problema sa nu mai existe?
Imaginea lui Realului lui Bernabeu este un fel de masca pe care o fortam pe chipurile tuturor celor care fac parte azi din acest club. Si cred ca facem rau, pentru ca ne mintim.
Florentino Perez nu e Bernabeu. Isi iubeste jucatorii asa cum facea legendarul Don Santiago, dar ii iubeste prea mult si in detrimentul clubului. Santiago l-a dat afara pe Di Stefano pentru ca, in opinia sa, facuse ceva ce nu onora imaginea iubitului sau club; noi avem jucatori certati cu legea, care fac declaratii impotriva antrenorului, care pun conditii si care santajeaza. Iar asa ceva nu se poate tolera, don Flore, aici gresesti rau si repetat si nu pare ca inveti nimic.
Capitanii acestui club nu sunt Raul, Hierro sau Juanito. Nimic din sufletele lor mari si cinstite nu se regaseste in ei. Capitanii nostri stiu sa acuze, sa se planga, sa se tatueze si sa creeze dramolete ieftine. Niciunul din ei nu simte ca a purta tricoul alb e ca si cum ar atinge cerul; cel care simtea asta prin toti porii a murit in 1992, strivit sub o remorca de busteni. Capitanii nostri cred ca Real Madrid le apartine si isi permit sa jigneasca fanii prin declaratii absurde. Din cand in cand, salveaza un meci cu o lovitura de cap si pretind adoratie pe coate si in genunchi un deceniu.
Jucatorii lui Real Madrid sunt excelenti, dar nu formeaza o generatie precum Ye-ye sau La Quinta; nu pentru ca nu ar putea, ci pentru ca nu vor. Se intampla ceva inexplicabil cu ei. Odata ajunsi la Valdebebas, din oamenii decenti si seriosi, devin, mai toti, vedete cu pretentii, copii rasfatati care pretind sa fie jucati intr-un anumit post, intr-un anumit sistem si, indiferent de performante sau de starea fizica, permanent. Au la ei toate declaratiile, toate cuvintele, sunt prezenti pe toate siteurile de socializare, insa nu pe teren, nu la antrenamente. Se declara tristi, dezamagiti, ingrijorati, dar nu se dovedesc onorati ca poarta emblema Realului pe piept. Toti isi doresc trofee, un proiect de durata, adora clubul, dar uita toate astea la prima schimbare, pe care o intampina cu frustrare, nervi si gesturi catre banca tehnica. Daca, dimpotriva, sunt in relatii excelente cu antrenorul, nu se dovedesc in stare sa il pastreze, jucand si castigand trofee…..desi declara (dar cine ii mai crede?) ca sunt constienti ca acestea sunt cerintele la Real.
Durerea e cu atat mai mare, cu cat nu stiu care e solutia. Repet, s-au incercat toate tipurile de antrenori, toate tipurile de manageri, calitativ si omeneste vorbind. Niciunul nu a reusit, pana la urma, sa creeze linia de urmat, iar acum, dupa atatea experimente nereusite, se pare ca nimeni nu are potiunea magica pentru Real Madrid. Si atunci, va intreb, ce se poate face? Stiu ca suntem fani si o sa continuam sa fim, stiu ca in sufletele noastre Real Madrid nu va muri niciodata, stiu ca trebuie sa fim uniti, dar care e solutia?
Este prima data in 29 de ani cand sunt disperata. Am fost furioasa, increzatoare, m-am legat la ochi singura de cateva ori, revoltata…..acum sunt disperata. Pentru ca nu mai vad iesirea, pentru ca nu vad ce si cum s-ar mai putea face. Si, mai ales din cauza asta, sunt disperata pentru ca este pentru prima data in 29 de ani cand nu-mi mai iubesc fotbalistii, nu mai am incredere in ei…cand sunt furioasa pe ei.
Va rog sa ma iertati, nu pot traduce declaratiile jucatorilor in seara asta; credeti-ma pe cuvant ca au spus aceleasi lucruri pe care le-ati mai auzit de o mie de ori. Eu nu mai vreau sa le mai aud si nici sa le mai scriu. In seara asta, pentru mine, Real Madrid a mai murit o data. A manu propria, ucis de propria mana.
Despre autor
