(continuare) […] În timp ce așteptam să intrăm în direct, descopeream în orice direcție ne uitam câte un fost mare jucător sau antrenor care erau invitați în calitate de specialiști la posturile acreditate. I-am reperat în apropierea noastră pe Samuel Kuffour, câștigător al Champions League în 2001 cu Bayern Munchen, pe Gerard Lopez, finalist în 2000 cu Valencia, pe Co Adriaanse, fostul antrenor al lui Ajax și FC Porto, sau pe experții Dolce Sport, Basarab Panduru și Cosmin Contra. Pandi se simțea ca la el acasă, doar jucase trei ani la Benfica pe vechiul Da Luz, în timp ce Contra era foarte relaxat după ce o salvase de la retrogradare pe Getafe cu o săptămână în urmă și obținuse girul de a continua în Primera Division și de a se lupta încă un sezon cu Real, Atletico sau Barca …
În fiecare clipă dinaintea finalei, simțeam că suntem în fața unui moment unic, a unui derby pentru eternitate, cel mai fierbinte și mai tensionat în 111 ani. Nu era vorba doar de o finală sau de o mare finală, Real – Atletico era “LA FINAL”, mama tuturor derby-urilor, cum titra ziarul madrilen Marca! Pentru prima dată, gloria nu va fi emeră! Acum, se juca totul! Cu siguranță că și după acest meci, și Atletico și Real vor mai câștiga trofee în urma unor dueluri directe, însă nimic nu va putea fi comparat cu momentul Lisabona 2014! Ce se întâmpla acum rămânea pe viață! Orice derby, oricât de mare ar fi, se termină a doua zi, când fanii se întorc la serviciu și la grijile lor cotidiene și lasă eșecul sau triumful în urmă până la următoarea confruntare. Acesta, însă, nu se va termina niciodată pentru că învingătorul nu va permite asta! La sfârșitul zilei de astăzi, jumătate de Madrid avea să cunoască Infernul, iar cealaltă jumătate urma să jubileze în Paradis …
Ajunși la locul de unde urma să comentăm meciul, am descoperit că suntem vecini de pupitru cu francezii de la TF 1, pentru care comentau Arsene Wenger și Bixente Lizarazu. Ce companie selectă!, ne-am spus. Unul dintre cei mai charismatici antrenori din istoria fotbalului și un fost campion mondial și câștigător de Champions League. Până să facem probele de sunet cu cei de acasă, am remarcat și mai mulți porumbei care zburau nestingheriți deasupra tribunelor. Mi-a trecut prin minte imediat gândul că acum profită și ei de faptul că Benfica nu joacă și mascota clubului, amenințătorul vultur, nu este eliberat în văzduh. Altfel, zborul lor lin de acum s-ar fi putut frânge brusc, așa cum se vor fi frânt aripile spre glorie fie ale Realului, fie ale lui Atleti …
Dacă a fost ceva ce m-a surprins acum la Lisabona, acest lucru a fost frigul! În condițiile în care la București erau peste 30 de grade Celsius, în capitala Portugaliei, seara, temperatura a scăzut până la zece grade, astfel că în repriza a doua a trebuit să îmi pun și un pulover pentru a face față cât de cât frigului! Iar eu îmi făcusem planuri să merg și la plajă pe malul Atlanticului! Aveam senzația că mă aflu undeva în Scandinavia, nu într-un oraș situat aproape de Tropicul Racului …
*
Fluierul de start al olandezului Bjorn Kuipers, un descendent al unei adevărate dinastii de arbitri, aduce cu el și uluiala tuturor în privința înlocuitorului lui Xabi Alonso, marele absent al Realului. Ancelotti a încercat să surprindă prin titularizarea lui Sami Khedira, germanul care nu era nici măcar la jumătate din potențialul său după ce a fost accidentat mai bine de șase luni la o partidă a naționalei Germaniei. Toată lumea se aștepta ca Asier Illaramendi să fie trimis în teren din primul minut, dar Don Carlo a crezut că este inspirat cu această mutare, ce avea să se dovedească la fel de proastă ca și cea de la El Clasico din octombrie 2013, de la Barcelona, când a început cu Sergio Ramos la închidere. Nici Diego Simeone nu a fost mai sclipitor și l-a titularizat pe Diego Costa, deși atacantul lui Atletico nu era refăcut complet, mai ales că nu rezistase nici pe Camp Nou, în urmă cu o săptămână, mai mult de un sfert de oră. Acesta avea să fie un pariu pierzător al antrenorului argentinian, care parcă a vrut să-l răsplătească pe Costa pentru toate eforturile de a fi apt la ora finalei, după ce acesta a tras tare și la antrenamentul din urmă cu o zi, unde s-a pregătit separat. În schimb, Arda Turan nu a putut fi recuperat și nu a prins nici banca de rezerve. Încă o bilă neagră pentru Simeone, care nu se putea baza tocmai pe omul care pune cel mai bine în practică ideile sale. Turcul a îmbrățișat pefect mantra lui Cholo și devenise unul dintre arhitecții acestui Atleti învingător, însă acum echipa trebuia să se descurce și fără el. După doar nouă minute, Diego Costa i-a lăsat locul lui Adrian Lopez, ceea ce a însemnat o schimbare irosită prematur de Cholo.
Destinul i-a surâs, totuși, lui Atletico în minutul 36, când Diego Godin a deschis scorul după o greșeală a lui Casillas. Era încă o reușită specialitatea casei pentru fundașul uruguayan: din corner, cu o lovitură de cap, așa cum mai făcuse și în urmă cu o săptămână la finala pentru titlu din Primera, cu Barcelona, și la fel cum avea să facă și la Cupa Mondială, când golul său contra Italiei a calificat naționala celestă în optimile de finală. La două luni după finală, Simeone avea să spună că Diego Godin este jucătorul fundamental al echipei sale și unul dintre cei mai importanți din istoria lui Atleti: “Îl iubesc și îi doresc tot ce e mai bun în lume. Sper să putem colabora mult timp de acum încolo! Și Miranda, David Villa, Falcao sau Diego Costa au avut un rol esențial în ascensiunea clubului, dar omul-cheie este, fără discuție, Godin!”
Era scenariul perfect pentru Atletico: să fie în avantaj la pauză și să joace așa cum a făcut-o de atâtea ori în acest sezon: apărare de fier, contondență maximă la fiecare duel, sacrificiu, agresivitate și contraatacuri tăioase. Alb-roșiii păreau însuflețiți și mai tare de spiritul fostului lor mare jucător și antrenor, Luis Aragones, care decedase pe 1 februarie, dar era atât de aproape acum de oamenii lui Simeone. Și asta pentru că Atletico a dorit să apară la această finală cu chipul lui Aragones imprimat pe tricouri, însă, cum UEFA nu a permis acest lucru, “plăpumarii” au recurs la un truc: și-au desenat imaginea acestuia pe interior. Astfel, Luis Aragones era lipit pe pielea fiecărui jucător, precum un tatuaj sau o hologramă a sufletului.
Nu mă așteptam deloc la un asemenea curs al jocului, ba chiar eram surprins de desfășurarea evenimentelor, mai ales că în săptămâna premergătoare finalei visasem că Realul se va impune cu 3-0 precum în finala din 2000, de la Paris, cu Valencia sau la fel cum o făcuse în meciul din Copa del Rey, de pe Bernabeu, cu câteva luni în urmă. Mă bătuse gândul chiar să pariez o sumă mai mare pe scorul exact, dar acum când îmi amintesc, realizez că am făcut mai bine că am stat cuminte în banca mea.
În minutul 59, Ancelotti decide să riște totul, văzând că nimic nu merge în favoarea Realului: îi scoate din teren pe Khedira și pe Fabio Coentrao și îi introduce pe Isco și Marcelo. Portughezul primise rolul de titular în megaproducția de pe Da Luz pentru prestația impecabilă din dubla cu Bayern din semifinale, dar nu s-a simțit deloc în apele sale, deși evolua tocmai pe stadionul Benficăi, unde fusese un idol până în urmă cu doi ani. Mister Carlo miza total pe cartea ofensivei, rămânând fără niciun închizător de meserie pe gazon. Dar nici nu mai avea nevoie de vreun distrugător sau recuperator la centrul terenului pentru că Atletico făcuse pasul înapoi, așteptând atacurile rivalilor. De la mijloc în sus, Realul arăta așa: Isco, Modric, Di Maria – Bale, Benzema, Cristiano! Dar tocmai cei mai scumpi fotbaliști ai Planetei erau de nerecunoscut! Omul de 100 de milioane de euro, Gareth Bale, a fost doar o umbră a jucătorului decisiv din finala Copei del Rey, cu Barcelona, deși acesta spunea la conferința de presă de la Munchen că tot ce e mai bun pentru el și pentru Real abia urmează să vină! Cât despre Ronaldo, faptul că nu era la capacitatea maximă din punct de vedere fizic și-a spus clar cuvântul asupra evoluției sale din finală. Dacă ar fi fost vorba de orice alt jucător, sunt convins că Ancelotti l-ar fi înlocuit deja, însă cum fără Cristiano, nu există Paradis, CR7 a rămas pe teren.
După aceste mutări, Realul începe să împingă liniile spre poarta lui Thibaut Courtois, iar Diego Simeone, simțind pericolul, apelează la cel mai de nădejde ajutor din toate timpurile al lui Atleti, publicul! Ca un șef de galerie, Cholo cere susținerea fanilor, precum un prunc care se întinde după sânul matern pentru a fi hrănit cu firul de lapte al vieții. Răspunsul vine imediat: suporterii “plăpumarilor” devin mai vocali, mai fierbinți și transmit o energie vibrantă aparte, pe care o simți și tu ca spectator neutru, printr-un cordon ombilical invizibil, care-i alimentează cu speranță și un spirit combativ unic pe jucătorii lui Atletico.
Injectați cu entuziasm, băieții lui Cholo strâng rândurile, scrâșnesc din dinți și încep să creadă cu adevărat că momentul lor a venit, în sfârșit! De-a lungul timpului, istoria lui Atleti s-a scris ca o poveste de cum ar fi fost dacă?! Au fost atâtea momente în care gruparea colchonero a fost urmărită de blesteme. În 1959, a fost eliminată de rivalii de la Real Madrid în semifinalele Cupei Campionilor într-un al treilea meci de baraj. Dacă atunci ar fi existat regula golului în deplasare, Atletico ar fi jucat finala! Apoi în 1974, după un gol al lui Luis Aragones, a fost la un minut de a cuceri cel mai important trofeu continental în ultimul act cu Bayern Munchen, însă a fost egalată de Schwarzenbeck, iar la rejucare, bavarezii s-au impus cu 4-0. Toate aceste neîmpliniri și suferințe au definit-o pe Atletico, al cărui imn este extrem de sugestiv în acest sens: Que manera de vivir! Que manera de vivir! Que manera de ganar! (Ce mod de a trăi! Ce mod de a suferi! Ce mod de a câștiga!)
Acum, Atleti aproape că atingea cerul! Marca de eternă perdantă parcă nici nu existase, iar fiesta rojiblanco se pregătea să înceapă. Simeone spunea: “În fotbal, trenul vine o singură dată! Dacă nu te urci în el, l-ai ratat definitiv!” Și ce sentiment trebuie să fi trăit argentinianul la ultima fază a meciului, în minutul 90+3, când Sergio Ramos a plutit imponderabil pentru o clipă, apoi a lovit crunt, cu forța unui meteorit, care, o dată la patru decenii, zguduie din temelii Planeta Fericirii lui Atletico. Lovitura de cap a toreadorului Realului are puterea unui dragon trezit după 40 de ani dintr-un somn adânc și care mistuie pe loc toate visele și speranțele alb-roșiilor. În 1974, Schwarzenbeck era cel care interzicea dreptul la fericire lui Atleti, acum, Ramos poartă numele fulgerului care lovește de două ori în același loc: în sufletul “plăpumarilor”. Ce final de sezon a prins fundașul andaluz! Trei goluri în semifinala cu Bayern și acum reușita care avea să schimbe destinația Urecheatei! La Orejona face cale întoarsă din drumul spre Plaza Neptuno și o cotește rapid către Cibeles. Aproape că toți știam din acel moment că destinul i-a întors iarăși spatele lui Atletico.
În fotbal, ca și în viață, nimic nu este întâmplător! Foarte rar, unele lucruri au loc, pur și simplu, accidental. Cei de la Real au forțat până în ultima clipă intrarea în prelungiri pentru că istoria i-a învățat de atâtea ori că o dată cu încrederea deplină în forțele proprii, vine și abilitatea de a-și croi propriul destin și de a-și scrie legenda personală. Nu a fost pentru prima dată și cu siguranță nici pentru ultima oară când albii smulg victoria din abisul înfrângerii. De mult timp, am convingerea că marii campioni sunt născuți într-o zodie generoasă și sunt făcuți dintr-un aluat special, iar totul se așază de așa natură încât destinul le surâde aproape tot timpul. Un gol marcat în ultimul minut, o victorie la lovituri de la 11 metri, un titlu olimpic cucerit la o miime de secundă, o cursă câștigată la fotografie, toate acestea nu sunt doar simplele roade ale hazardului. Gena de campion nu se găsește oriunde și oricum! Universul a conspirat la izbânda unor oameni care poartă în ei ADN-ul victoriei, iar campionii se recunosc dintr-o privire. De aceea, echipele mari sunt mari! Pentru că au în spate o legendă care tinde spre infinit, iar poveștile trebuie spuse până la capăt.
Simeone părea să fie un Cinderella Man pentru Atletico, vrăjitorul care ar putea clădi o temelie glorioasă din cenușa viselor spulberate în atâta amar de vreme. La fel ca și boxerul James Braddock, eroul filmului întruchipat admirabil de Russell Crowe, gruparea rojiblanco ar fi fost cea mai umilă campioană a Europei din istorie. Însă, și de această dată, Cenușăreasa a fost alungată în toiul balului, tocmai în momentul când era gata să-l seducă pe prințul frumos și strălucitor. Vraja s-a rupt aproape de miezul nopții, numai că acum, Cenușăreasa și-a pierdut ambii pantofi și a rămas desculță, fără nicio șansă de a mai fi descoperită de prințul iubit sub hainele ei ponosite de zi cu zi.
92:48! Acesta va deveni codul lacrimilor infinite ale lui Atleti! 92 de minute și 48 de secunde! La aceste cifre al cronometrului, timpul parcă a stat o clipă în loc și a fost martorul dezastrului total pentru alb-roșii. Este momentul în care Ramos a pulverizat cu lovitura sa de cap toate visele de preamărire ale “plăpumarilor”, ducând meciul în prelungiri. Acolo, Atletico rezistă eroic 15 minute, dar se dezintegrează în următorul de sfert de oră în care Realul a înscris la foc automat ca o mitralieră ce nu a irosit niciun glonț. De nerecunoscut până în minutul 110, galezul de 100 de milioane de euro, Gareth Bale, împinge mingea în poarta lui Courtois după o șerpuire uluitoare a lui Angel Di Maria și pune pecetea pe a zecea Cupă a Campionilor din istoria Realului! De aici încolo, putea începe recitalul “galacticilor”! Se face imediat 3-1 după o acțiune de toată frumusețea a lui Marcelo, care își amintește instantaneu în euforia celei mai importante reușite a carierei de începuturile sale în fotbal. Simte că este momentul să-i mulțumească bunicului său, care a insistat să nu renunțe la sport, când avea 15 ani și când voia să descopere bucuriile adolescenței și să se distreze cu prietenii lui. Își sărută brațul drept plin de tatuaje ce îi sunt dedicate în totalitate mentorului său și nu uită nici de mama sa, o profesoară care l-a dus prima oară pe un stadion pe când avea opt ani! Acum toate insistențele familiei sale erau pe deplin răsplătite, iar Marcelo a vrut să arate că nu uită de unde a plecat! Realul mai trage o salvă de tun tocmai prin mareșalul său, Cristiano Ronaldo, care își ia revanșa pe Da Luz la zece ani după tristețea ratării titlului continental cu naționala Portugaliei. Se termină 4-1, dar dacă s-ar mai fi jucat vreo zece minute nu cred că exagerez spunând că Atletico ar mai fi încasat vreo două goluri.
După 12 ani, Realul își reînnoia jurămintele de dragoste față de Cupa pe care a sedus-o și a cucerit-o încă de la nașterea ei și de care a legat-o întotdeauna o poveste specială. În unele momente, a fost lăsat cu ochii în soare tocmai când se pregătea să o îmbrățișeze, însă acum trecutul nu mai conta. La Decima ajungea, în sfârșit, pe Santiago Bernabeu alături de celelalte nouă surate urecheate!
Textul scris de Bogdan Socol face parte din cartea “Jurnalul unui iubitor de fotbal” care va aparea in curand (primele doua parti ale relatarilor lui Bogdan le gasesti AICI si AICI)Despre autor
