Tue. Oct 16th, 2018

Interviu cu familia lui Keylor Navas

In continuarea articolului predecent despre Keylor Navas, Daniela Pitigoi va ofera un interviu cu sotia portarului costarican si cu mama acestuia:

Cum era copilul Keylor?

Era mereu în mişcare, mereu agitat, nu putea să stea liniştit în casă. Când venea de la şcoală, îşi arunca uniforma şi ieşea afară, să joace fotbal. Îi plăceau mult caii, îi plăcea să petreacă timp cu prietenii săi.

Şi-a dorit mereu să fie portar?

Nu, nu, voia să fie atacant. Era un vârf foarte bun, printre cei mai buni din cartier. Asta a vrut el să fie la început, însă a devenit portar şi i-a ieşit bine.

Câţi fraţi mai are

Sunt trei fraţi, două fete şi Keylor, el este cel mai mare. Aşa că a fost fratele protector mereu.

Cum e ca fiu?

Nu sunt cuvinte să vă spun. De mic, a fost foarte bine crescut şi responsabil. E o minune de fiu pentru orice mamă, ăsta e adevărul

Se poate spune că erai un pic mămos?

Da, de ce nu? Mama, bunica şi bunicul mi-au fost mereu alături.

Îi mulţumeşti mereu lui Dumnezeu pentru reuşitele tale. Cui altcuiva îi mai eşti recunoscător?

În primul rând, lui Dumnezeu. Apoi, familia mea. La fel de mult le sunt recunoscător Andreei şi Danielei (fiica soţiei sale), care m-au ajutat enorm de când le-am cunoscut. Mă motivează mereu să ştiu că îi pot bucura, că sunt mândri de mine şi sper să le întorc tot binele pe care mi l-au făcut.

Cum se vede de acasă succesul lui Keylor?

El a fost mereu un motiv de mândrie pentru noi şi restul familiei noastre. Ne umple de mândrie faptul că ştim că el munceşte, perseverează şi este din ce în ce mai bun.

Cum e să fii mama unei celebrităţi?

Adevărul e că eu sunt mama lui Keylor, e mai puţin important să mă ştie lumea pe mine.

De ce aţi ales pentru el un nume atât de neobişnuit?

Nu ştiu, mi-a plăcut mie numele ăsta.

(Keylor) Nici măcar nu era un nume comun, la mine în oraş mai era un singur copil cu numele ăsta. Mai tîrziu am mai descoperit un coleg de clasă pe care îl chema la fel, dar pe care toată lumea îl striga Freddy, ca pe tatăl sau.

Din câte se vede, ai trăit mereu înconjurat de femei.

(Andrea, soţia) Da, de femei şi de profesoare. Mama e profesoară, surorile la fel, bunica şi mătuşa.

 Deci nu ai avut niciodată scuze să nu înveţi bine, nu?

Am avut mereu note bune, poate nu mereu 100 de puncte, cum se notează în Costa Rica, dar am avut note bune de la şcoala primară până la universitate; când eram încă în Costa Rica, am început să studiez desginul publicitar. Mama mi-a dat multă libertate, mi-a fost cea mai bună prietenă în toate. Îmi spunea „asta e bine, asta nu e bine, însă decizia îţi aparţine”. M-a sfătuit mereu bine şi nu cred că a trebuit vreodată să mă ascund ca să fac prostii, pentru că aveam încredere să îi cer voie.

Trebuie să fi făcut şi tu o nebunie în copilărie sau în adolescenţă!

Puţine. Nu am avut o copilărie nebună. Singurele mele dorinţe erau să joc fotbal, să merg cu caii sau să stau cu prietenii.

Dacă nu mă înşel, nu ţi-ai terminat studiile.

Sper să o fac, deşi timpul liber e destul de puţin, însă vreau să obţin diploma universitară.

Spui că îţi plăcea să călăreşti. În Spania, e un lux pentru un copil să poată face asta.

Eram 8 sau 9 copii de 10-11 ani şi toţi aveam măcar un cal la fermă

Cum îl chema pe al tău?

Era o iapă şi se numea Paloma. Era albă, albă, părea un porumbel, aşa că am numit-o Paloma.

Ce voiai să fii când erai mic?

Cred că mereu mi-am dorit să fiu fotbalist.

Nu pompier, nici astronaut?

Nu. De mic am cerut de la ai mei echipament şi ghete de portar. La un moment dat, am schimbat şi cred că le-am cerut o bicicletă. Cred că, totuşi, nu avem mari şanse de afirmare ca ciclist, în Costa Rica.

Cum e acasă, zi de zi?

(Andrea) Are un suflet foarte bun, nu am de ce să mă plâng.

Cel mai mare critic al tau eşti tu însuţi?

Da. Ştiu când am greşit, că am luat o decizie.

Câte ore de gândire şi de supărare înseamnă o ieşire proastă sau un meci slab?

(Andrea) Zile întregi.

(Keylor) Destul de mult timp. Ajung acasă şi mi-e greu să adorm, pentru că închid ochii şi revăd faza. Apoi mă calmez şi analizez totul ca să-mi pot îmbunătăţi jocul.

Când e mai bine să trăieşti cu Keylor în casă, când joacă sau când e rezervă?

(Andrea) Deşi e greu când nu joacă, nu îşi aduce mereu probemele acasă. Însă e adevărat că dacă crede că nu a jucat bine,  vobeşte toată noaptea despre asta, iar eu trebuie să îl ascult în loc să dorm

(Keylor) În momentele complicate, mă gândeam că o să mă demotivez, apoi îmi strândeam forţele să trec peste asta. Nu avea sens să mă supăr şi să duc acasă toate gândurile astea. Am familie, prieteni şi ei mă ajută să nu mă simt niciodată singur.

Vorbiţi mult despre fotbal acasă?

(Andrea) Mama lui înţelege mai bine chestiile legate de fotbal, eu nu am nici cea mai mică idee. Merg să îl văd când joacă, însă nu înţeleg prea multe.

(Daniela) De vorbit, nu vorbim mult,însă ne uităm la multe meciuri.

(Keylor) Mă uit la adversarii împotriva cărora trebuie să joc, pentru a şti ce am de făcut.

Cum v-aţi cunoscut?

În Costa Rica. O prietenă m-a invitat la un studiu despre Biblie şi am văzut-o pe Daniela acolo. Şi asta a fost de ajuns. Ieşeam cu prietenii, apoi am invitat-o doar pe ea la cină şi lucrurile s-au legat.

Mai aveţi puţin şi o să deveniţi părinţi.

Da, deşi nu ne-am planificat acest lucru. Daniela este deja fiica mea din toate punctele de vedere, însă aşteptăm cu nerăbdare să se nască şi Mateo, peste o lună.