Thu. Dec 13th, 2018

Marcu Czentye a trait Roma – Real Madrid la fata locului: “Pe Olimpico a plutit liniștea…”

Roma. 27 noiembrie 2018. E 4 după-masa, iar Piazza di Spagna freamătă de madrileni nerăbdători, deja îndreptându-se în direcția Viale dei Gladiatori, numele străzii care găzduiește Stadionul Olimpico din Roma.

Aflându-mă în prima vizită la Roma, cu 5 ore înainte de meci, mă învârt printre monumentele Romei și intru, întâmplător, în Biserica Sant’Ignazio. Îmi vine greu să nu râd, la scurt timp după. De ce. Două doamne în vârstă care încercau să-și facă rugăciunea își aud gândurile întrerupt, fiindcă prin fața bisericii trece un grup de madridistas joviali, care încep să-și facă vocalizele pe cântecul „ole ole, ole, Madrid, Madrid.”

Trec minutele, soarele apune peste Columna lui Traian, iar Olimpico își face chemarea auzită de zeci de mii de suporteri. De aproximativ 75.000 de spectatori.

Un Olimpico arhi-plin, rotunjit cu prezențe ca Emilio Butragueno, Roberto Carlos sau Raul Gonzalez se ridică în picioare și-l ovaționează pe Francesco Totti, cu ocazia unei ceremonii deosebite. Actuala legendă a Romei, care l-a făcut uitat pe Romulus, Totti primește cu modestie o porție copioasă de aplauze, și părăsește terenul pe fondul sonor care provoacă fiori pe șira spinării, „un capitano, c’è solo un capitano”.

Vremea lui Totti a trecut, însă. Jucătorii ies la încălzire, iar meciul începe cu mult înainte de fluierul lui Clement Turpin.

Spectrul Real Madrid este uriaș. Bântuie o-ntreagă lume, poate scutura, absoarbe și înfunda grandoarea unui stadion Olimpico umplut până la refuz. și-l poate umili mai elegant decât ne putem imagina. Sunt meciuri în care Real câștigă prin simpla prezentare, uneori chiar la scor de neprezentare, iar duelul din această seară stă mărturie acestui gând.

În primul moment susținut de poesie al Realului, o liniște dubioasă se așterne asupra suporterilor Romei. Nesiguranța care-i face să creadă că revenirea cu Barcelona de anul trecut a fost, poate, doar o iluzie, că golul lui Florenzi împotriva catalanilor rămâne un vis singular, neîncrederea care-i ține departe de atingerea potențialului maxim și care rezonează complexe de inferioritate în toate cotloanele Romei și Italiei, toate acestea se simt mult mai evident în aer, pe viu.

De cealaltă parte, Realul e devreme în revenire de formă, dar calmul excelenței maschează extraordinar deficiențele echipei.

Se joacă pe alocuri antrenant, Modric ratează 2 ocazii decente de a marca repede în meci, după care primește un cartonaș galben, dar nici măcar aceste lucruri nu afectează o echipă ca Real, un jucător ca Modric.

Roma construiește o repriză solidă, Kolarov trece milimetric pe lângă un gol de ținut minte, iar Realul așteaptă gongul liniștii. Repriza se încheie cu cea mai bună mostră a fricii pe care Real Madrid o inspiră concurenței, Under trimițând inexplicabil peste din câțiva metri. Under, peste. Un haha pentru cititorii anglofili. 😀

Reveniți de la vestiare cu lecția învățată, galacticii profită macchiavelic de greșelile romanilor, iar Bale îl învinge pe Olsen și face 70.000 de italieni vorbăreți să tacă. Frumosul eficienței, întrerupt de Bale cu o ratare 1 vs. 1, continuă 12 minute mai târziu, când Benzema îl servește cu grație pe Vasquez, care împinge mingea în poartă și pe Roma în agonie. Este 0-2, iar Roma se clatină precum bărcile în Colosseum. Pe Olimpico începe să plutească liniștea…

Fără spiritul lui Totti ori de Rossi, sau măcar forma lui Dzeko, Roma rămâne știrbă ofensiv, iar Realul începe să joace și mai relaxat, să facă spectacol încununat cu „ole”-uri din partea suporterilor spanioli și să arate Romei ce fotbal este încă în stare să joace echipa cu 4 titluri de UCL în precedenții 5 ani. Priviri ridicate din pământ, pase expediate cu încredere, mingi lovite cu zâmbetul pe buze, iar Real se impune exhaustiv în meciul psihologic. Deasupra terenului, un stol de pescăruși zboară leneș și parcă aniversează victoria echipei îmbrăcate în aceeași culoare. Sunt zboruri aiurea care amintesc de grațiile sezoanelor trecute și, poate, prevestesc o primăvară ondulată în performanțe.

Până în primăvară, însă, Solari are încredere de insuflat jucătorilor și îmbunătățiri mari de făcut în așezarea pe teren. Tot până în primăvară, ca o digresiune, Luka Modric va afla dacă va fi sau nu câștigătorul Balonului de Aur. Nu sunt împotriva acestui premiu, cu toate că în ultimul deceniu a devenit o imagine a pompării de ego, uitându-se esența. Acuz aici presa, și nu pe Ronaldo, Messi ori Modric. Toți au fost supraestimați, mai mult sau mai puțin, de dragul clișeelor.

Revenind. Real live arată fantastic. Courtois mi-a oferit siguranța pe care n-o aveam în el din fața televizorului, Marcelo mi-a confirmat sinuozitatea mișcărilor nesurprinse de camere, Ramos mi-a transmis know-how-ul dus la absolut, Bale vârtozitatea unei bestii, Carvajal tenacitatea spaniolă ireproșabilă, iar Modric mi-a șoptit grația umilă atât de ușor de ignorat de către unii. Fentele din corp, pasele cu exteriorul, temporizarea, timiditatea în treimea adversă, faultul stupid din minutul 21, înțelepciunea de a juca o oră cu tact, evitând al doilea galben și, nu în ultimul rând, ambiția de a alerga constant, toate acestea mi-au creionat un Modric care mă bântuie prin simplitatea genialității sale, până și atunci când nu trece printr-o formă grozavă.

Scos de pe teren în minutul 80, Modric a fost aplaudat și de suporterii Romei, aducându-mi aminte de căldura torinezilor arătată față de Cristiano Ronaldo în stagiunea anterioară. Cu 10 minute înainte de final, Stadio Olimpico începe să se golească, iar liniștea plutește la ea acasă. Pe teren nu rămân întrebări de pus, așa că pescărușii își continuă alene zborurile încrucișate. 0-2, victorie cu clean sheet tocmai în Italia, iar Solari își procură o liniște de care avea nevoie. Probabil mare.

O liniște care reîncepe să plutească la Madrid și poate să readucă Realul în tango-ul succeselor răsunătoare din ultimii ani. Dar până acolo mai sunt multe de reglat. Real Madrid live. Îmi va fi dor până la următoarea revedere.