Priveam descumpănit finalul meciului. Îmi imaginam deja bucuria exagerată a lui Diego Simeone, plânsetele de bucurie ale jucătorilor de la Atletico și privirea lipsită de speranță din ochii lui Ronaldo. Privirea pe care am văzut-o de-a lungul partidei pe fața lui până în momentul de cotitură. Puține lucruri mă mai făceau să sper. Unul dintre ele era determinarea lui Sergio Ramos. Din prima secundă și până în ultima, fundașul madrilen a fost un monument de seriozitate, ambiție, luciditate… un simbol al succesului. Un Sergio Ramos mult îmbunătățit, un fotbalist admirabil.
Picioarele îmi tremurau. Poate de frica unei noi înfrângeri. Poate de teama de a trece din nou pe lângă ”La Decima”. Poate de groaza de a deveni, conform statisticilor recente, o echipă ghinionistă pe plan european. Poate pentru că emoția jucătorilor (tracul din prima repriză) m-a molipsit.
Un gol avea să schimbe totul. O secundă, și toate lucrurile deveneau pozitive. Explozie de bucurie. O trăire foarte puternică, experimentată foarte rar într-o viață de microbist. Bucuria de a marca în prelungirile unei finale de Champions League. Golul care avea să facă și să fie mai apoi diferența dintre cele două combatante.
După golurile ulterioare, tremurul s-a oprit. S-a transformat în relaxare, bucurie, extaz, împlinire… liniște… golurile 2, 3 & 4 au adus o victorie care au transformat o echipă întreagă. Le-au demonstrat tuturor jucătorilor din tabăra Realului că sunt niște învingători. Au adus dubla într-un sezon în care unii fani erau sceptici cu privire la capabilitatea lui Ancelotti de a realiza lucruri mari alături de ”los blancos”.
De la tremur la relaxare a fost nevoie de o reușită. De o lovitură de cap impresionantă. De o lecție de viață, oferită de Sergio Ramos care a demonstrat întregii lumi că nu este niciodată prea târziu pentru a deveni mai bun. Sergio a progresat considerabil, s-a maturizat, iar rezultatele nu au ezitat să apară.
Gracias, Sergio!
Marcu Czentye
